Istoria acestui pamant

User avatar
Pffv
Posts: 4073
Joined: Mon Oct 01, 2012 9:43 pm
Location: Timisoara

Re: Istoria acestui pamant

Post by Pffv »

englezul wrote:E grele rau, pe topicul asta... :)

Sa vezi de nu ne trezim cu prescriptii (electronice) de antidementiale daca vreunul nestiutor in ale kabalei noasrte interne citeste pe aici . Parca il vad pe Feri fugind cu plasturele de rivastigmina dupa noi ... sambata =)) !

PS Englezule , sper ca observi ca sunt 2 seriosi si un intrigant ! Te las sa legi biticla de masina :D !
User avatar
orangetm
Posts: 4171
Joined: Mon Oct 01, 2012 10:01 pm

Re: Istoria acestui pamant

Post by orangetm »

Ivanhoe wrote:Orangem sper ca sesizezi ca tablitele nu au nici o legatura cu limba romana nici la nivel auditiv, pentru ca filologic iti pot scrie asta pe zeci de pagini!

Iti mai dau un exemplu simplu de latina vulgara, daca tot am pus melodia celor de la Phoenix in aromana.

Avem in latina canticus illus care ar fi in latina vulgara canticu ilu care da in aromana canticlu si in dacoromana moderna cantecul. Vedem deci in mod clar ca aromana e mai arhaica si in limba romana primara, cea care vine din latina vulgara era ca si in aromana.

Evolutia din latina vulgara nu este identica pe provincii pentru ca fiecare viitor popor romanic a ales anumite cuvinte din latina care erau sinonime intre ele:


Limbi conservative Latină Limbi inovative Latină
Spaniolă Română Italiană Franceză
día zi DIES giorno jour DIVRNVM
hermoso frumos FORMOSVS bello beau BELLVS
más mai MAGIS più plus PLVS
mesa masă MENSA tavola table TABVLA
poner pune(re) PONERE mettere mettre MITTERE

Dar daca vorbim de latina vulgara dunareana lucrurile sunt foarte clare in sensul ca limba romana vine din latina vulgara dunareana vorbita de populatiile tracice din zona.
Ce ai zis?
=))
Deci ne-am romanizat de la traci, adica noi de la noi! Drept ii ca si ai lui Aeneas erau tat traci, deci ei ne-au romanizat, dupa ce noi ne-am romanizat in romani, cu caciulita, din traci!
E clara si INDUBITABILA teoria romanizarii, acum am inteles-o pre deplin!
Cand armele tac, canta muzele!
Sau invers?
:D

Canticlu a cucuveaualiei!
:bere:
Image
comparare.rca/campion24broker/emitere.electronica
User avatar
orangetm
Posts: 4171
Joined: Mon Oct 01, 2012 10:01 pm

Re: Istoria acestui pamant

Post by orangetm »

Image

In imediata vecinătate a județului Satu Mare, la doar câțiva kilometri de Tarna Mare, a fost dezgropată cea mai mare cantitate de aur dacic, de după cea descoperită la Sarmizegetusa. Este vorba despre Malaya Kopanya (pe teritoriul actual al Ucrainei), o cetate a dacilor care, după ultimele descoperiri, pare a fi avut o anumită independență față de Imperiul Roman.

Amplasată într-un punct strategic, la intersecția drumurilor care duceau spre teritoriul dacilor liberi (actualmente Maramureșul), Malaya Kopanya pare a fi fost locuită de daci cu o bună stare materială și statut social superior.

„Rezultatele mai spectaculoase ale săpăturilor efectuate acolo au apărut abia de curând, deși acolo se fac cercetări de câteva decenii. S-a descoperit acolo un adevărat complex care cuprinde printre altele o serie de ateliere (sticlă, metalurgie, ceramică) dar și morminte ale războinicilor daci. Este de remarcat că tot la Malaya Kopanya s-a descoperit o multitudine de monede, similare celor de la Medieșu Aurit, care ne îndreptățesc să credem că aici exista o monetărie dacică”, declarat Liviu Marta, directorul Muzeului Județean Satu Mare, în cadrul unui simpozion științific desfășurat luni.

Poate cea mai atractivă piesă descoperită, cel puțin pentru publicul larg, o reprezintă un colan de aur, în greutate de peste două kilograme, cu o lucrătură extrem de elaborată care subliniază încă o dată capacitățile de artizani ale vechilor daci.
Image
comparare.rca/campion24broker/emitere.electronica
User avatar
Pffv
Posts: 4073
Joined: Mon Oct 01, 2012 9:43 pm
Location: Timisoara

Re: Istoria acestui pamant

Post by Pffv »

orangetm wrote: Poate cea mai atractivă piesă descoperită, cel puțin pentru publicul larg, o reprezintă un colan de aur, în greutate de peste două kilograme, cu o lucrătură extrem de elaborată care subliniază încă o dată capacitățile de artizani ale vechilor daci.
Desi am insistat unchiasul nu mi-a oferit nici o varianta ajutatoare .
Rahatelul ala de colan era "snurul" contra deochiului pus pe manuta lui Vitali :D ucraineanul sa nu-l spurce romanii din zona . Ca urmare prima decizie a fost interzicerea limbii romane , spre marea satisfactie a tuturor sustinatorilor Euromaidanului :evil: .

Na acuma muta-l !
User avatar
orangetm
Posts: 4171
Joined: Mon Oct 01, 2012 10:01 pm

Re: Istoria acestui pamant

Post by orangetm »

4 martie e o zi speciala!
:D

Noul interviu cu Miceal Ledwith (din 2014), fostul consilier al Papei Ioan Paul al II-lea, dezvoltă afirmația șocantă că nu limba română este o limbă latină, ci limba latină provine din precursoarea limbii române!

Noul interviu luat de Cristian Mureșanu (realizator pe TVR Cluj al emisiunii Știință și cunoaștere) fostului consilier al Papei Ioan Paul al II-lea, Miceal Ledwith, este absolut răvășitor și șocant.

Potrivit declarațiilor lui Miceal Ledwith, făcute într-un interval de 15 minute care sunt dedicate special istoriei și limbii românilor, majoritatea limbilor europene au rădăcina pe teritoriul României și a nordului Bulgariei. De asemenea, culturile europene își au rădăcinile în aceleași locuri…

Aceste lucruri sunt susținute și de trimiteri la cercetările unor savanți englezi care ar demonstra faptul că zona României este ceea ce s-ar putea numi Vatra Vechii Europe!

Referindu-se la istoria dacilor, Miceal Ledwith vorbește despre personalitățile a doi regi daci, deveniți eroi ai lumii antice, și subliniază că dacii aveau o cultură avansată, furată, distrusă sau falsificată de Imperiul Roman. (Istoria este scrisă de învingători, nu-i așa?)

Mesajul încurajator din finalul interviului este acela că el crede că toate aceste lucruri vor fi cunoscute în curând de întreaga lume și vor fi acceptate ca adevăruri.

Mai mult decât atât, îi roagă pe toți românii “să meargă mai departe și să își ia avânt” în acest proces de redescoperire a adevăratei istorii!

Interviul poate fi vizionat mai jos. Partea dedicată limbii și istoriei românilor începe la minutul 44:30.

Image
comparare.rca/campion24broker/emitere.electronica
User avatar
englezul
Posts: 4404
Joined: Tue Oct 02, 2012 6:47 am
Location: Timisoara
Contact:

Re: Istoria acestui pamant

Post by englezul »

@Ivanhoe, un comentariu, ceva la aceasta stire ? :D
User avatar
orangetm
Posts: 4171
Joined: Mon Oct 01, 2012 10:01 pm

Re: Istoria acestui pamant

Post by orangetm »

englezul wrote:@Ivanhoe, un comentariu, ceva la aceasta stire ? :D
Pai se va "lega" de ceea ce si teveristii s-au "legat", scriind sus -speculatie-; realizatorul explica la inceput ce si cum. Practic le-a fost frica sa isi asume afirmatiile lui Miceal! :D
C-așa-i românul!

Pă ăsta e greu să vii să îl faci dacoman*iac.

Micheal Ledwith, fostul consilier al Papei Ioan Paul al II-lea "lovește" din nou: Limba străveche din Carpați este mama latinei și a celorlalte limbi europene.

<<În urmă cu un an, într-un interviu luat de Cristian Mireșanu de la TVR Cluj fostului consilier al Papei Ioan Paul al II-lea, Micheal Ledwith, acesta din urmă făcea o declarație video șocantă pentru mulți români, potrivit căreia nu limba română este o limbă latină, ci limba latină este o limbă născută din limba străveche vorbită în Carpați, a cărei moștenitoare directă este limba română...

Desigur, câinii de pază ai luptei pentru îngroparea adevăratei identități a poporului nostru au sărit ca arși strigând, cu spume la gură, că asta e o "blasfemie", că Miceal Ledwith nu e ușă de biserică ș.a.m.d. Ca de obicei, singurele lor argumente "științifice" au fost atacul la persoană.

Ei bine, datorită interesului enorm stârnit în România de aceasta declarație făcută de un om aflat în vărful unor instituții culturale europene, pentru 17 ani consilier la Vatican, Cristian Mureșanu a inițiat un nou interviu cu Miceal Ledwith, care a avut loc în urmă cu două nopți (decembrie 2013).

Material poate fi văzut în cadrul emisiunii lui Cristian Mureșanu - "Știință și cunoaștere".

Iată ce spune, printre altele, Miceal Ledwith: "Datorită faptului că ultima Eră Glaciară, care s-a sfârșit acum 15.000 de ani, nu a avut un impact foarte mare în România și Bulgaria, limba străveche vorbită aici s-a răspândit, înspre nord și sud, odată cu retragerea ghețurilor, și ea a fost rădăcina a ceea ce a devenit mai târziu latina care... a provenit de pe teritoriul geografic al României de azi."

Cu alte cuvinte, așa cum spunea și savanta americană Marija Gimbutas, în urmă cu ceva timp, sau savantul german Harald Haarmann, chiar în acest an, Spațiul geografic al României de azi este Vatra Vechii Europe... Și asta indiferent dacă le convine sau nu unora!

Uite o fișă biografică Micheal Ledwith:

Începând cu anul 2005, teologul de talie internaţională Miceal Ledwith a „abdicat” de la dogma oficială, în momentul în care o serie de evenimente şi descoperiri i-au schimbat definitiv concepţia despre rolul Bisericii. A fost slujitorul credincios al acestei instituţii în perioada 1960-2005. Datorită funcţiei înalte ocupate vreme de 17 ani, în vecinătatea sfîntului scaun papal, nimeni nu a reuşit să îl conteste public. Născut în districtul Wexford din Irlanda, în anul 1942, Miceal a fost interesat să descopere răspunsurile la marile întrebări în legătură cu viaţa şi destinul omenesc. În anul 1960, a devenit student al Colegiului Maynooth, care era principalul seminar, pentru întreaga Irlandă, după care a continuat studiile la un colegiu al Universităţii Naţionale a Irlandei, care e una pontificală. O universitate pontificală are statutul dat de Papă, modalitate prin care au debutat multe dintre universităţile originale şi străvechi din Europa. A obţinut mai multe licenţe, precum cea în arte a Universităţii Naţionale a Irlandei sau în filosofie la Universitatea pontificală din Maynooth. În continuare, a adăugat studiilor sale de teologie sistematică alte domenii, precum fizică, chimie, domeniul juridic, istorie şi literatură. A obţinut alte licenţe şi titluri academice, care au culminat cu doctoratul în teologie. Datorită rezultatelor excepţionale, a avansat rapid ca şi cadru didactic: conferenţiar, profesor apoi decan, şef de departament, arhivar al universităţii şi în final vice-preşedinte în 1980. În anul 1985, a fost desemnat preşedintele Colegiului Maynooth pe o perioadă de 10 ani. Conform cuvintelor sale: „Am devenit preşedintele Comitetului Preşedinţilor Universităţilor Irlandeze şi am fost membru al Biroului Guvernator al Conferinţei Universităţilor Europei. Dar în tot acest timp, pe cât eram de ocupat cu îndatoririle profesorale şi administrative, am continuat căutarea răspunsurilor la marile întrebări existenţiale, deoarece încă nu aveam răspunsuri clare şi definitive. În 1980, s-a produs un lucru foarte semnificativ. Am fost numit membru al unui mic grup elitist de teologi din întreaga lume, numit Comisia teologică internaţională. Eram însărcinat cu sfătuirea episcopului Romei şi a Papei, în chestiuni teologice. Urma să ocup această funcţie timp de trei trimestre separate, totalizând 17 ani. Am luat foarte în serios această poziţie şi pentru aproape toată acea perioadă de timp, şeful comisiei a fost actualul Papă, Benedict al 16-lea, pe atunci era cardinalul Joseph Ratzinger. Eram foarte conştient că Papa Ioan Paul al II-lea, pe care îl sfătuiam, avea o responsabilitate enormă. Mai mult de 1 miliard de catolici din întreaga lume depindeau de fiecare cuvânt al lui…şi cuvântul său era foarte respectat de multe alte şcoli religioase, fie ele creştine sau necreştine.” Perioada slujirii scaunului papal s-a încheiat în 1997, după care Ledwith a continuat să fie preocupat de răspunsurile la marile întrebări existenţiale. În cele din urmă, a ajuns la o serie de concluzii şocante zguduitoare. Pe Ledwith a început să îl deranjeze nerecunoaşterea de către Biserică a experienţelor spirituale personale care se îndepărtează de la dogmă. Miceal Ledwith a avut acces la toate bibliotecile şi cărţile de teologie din locurile unde l-a însoţit pe Papă timp de 17 ani. Astfel, a putut compara toate scrierile teologice din cele mai importante arhive din lume, pentru a afla care sunt motivele pentru care se cunoaşte atât de puţin despre viaţa lui Isus, de ce extrem de puţini oameni au manifestat rezultatele spirituale menţionate (destul de succint) în scrierile sacre. Una din frazele cheie care se află la baza afirmaţiilor sale este un citat din Evanghelia după Ioan: „Vorbind despre miracolele pe care le-a înfăptuit, pe care le-a numit „lucrări”, el a spus: dacă veţi crede în Mine, prin ceea ce v-am învăţat, veţi face toate miracolele pe care le-am făcut şi chiar mai mari decît acestea.” Ledwith ne spune că trăim într-o mentalitate a unui univers în formă hamburger şi că acesta e doar unul din motivele pentru care nu suntem în stare să atingem starea de trezire spirituală în cele mai profunde aspect. Miceal Ledwith a studiat teologia la modul practic, urmărind să descopere de ce, după peste 2000 ani de creştinism şi alte religii, oamenii au trăit rareori o cunoaştere de sine sub forma unor experienţe mistice. În toată această prezentare, ne vom referi la experienţele de tip mistic, iluminator şi transcendent, care îmbunătăţesc semnificativ viaţa practicantului şi a celor apropiaţi. Ledwith a ajuns la aceste aspecte în urma eforturilor sale de a afla motivul pentru care Biblia şi epistolele au prea multe lipsuri. Ledwith precizează ca si-a dedicat viaţa cautând răspunsurile la marile întrebări existenţiale: Cine suntem? De unde venim? Încotro ne îndreptăm? Spre surprinderea sa, a observat că răspunsurile oferite de marile religii sunt dezamăgitoare, sentimentale şi lipsite de conţinut sau, cum spunea filosoful francez Maurice Blaundel, nu e o problemă de intelect, ci de gust. Nu numai teologii şi adepţii religiei se lovesc de aceste aspecte metafizice, ci şi unii oameni de ştiinţă, care se simt poate prea singuri şi descurajaţi în faţa unui Univers rece şi impersonal. Dar imaginea acestora despre o eventuală realitate de ordin superior este foarte diferită de cea a Bisericii şi religiilor tradiţionale, aflându-se adesea în contradicţie flagrantă cu dogmele oficiale. Destul de recent, Ledwith a devenit preocupat atât de interpretările ştiinţifice ale acestei realităţi de ordin superior, cât şi de cele mistice din afara Bisericii, întâlnindu-se în căutările sale cu învăţăturile lui Ramtha (alias G. Z. Knight), care a suscitat interesul multor oameni cu pregătiri diferite.
Image
comparare.rca/campion24broker/emitere.electronica
User avatar
orangetm
Posts: 4171
Joined: Mon Oct 01, 2012 10:01 pm

Re: Istoria acestui pamant

Post by orangetm »

POPORUL ROMÂN - CONTINUATOR AL CIVILIZAȚIEI NEOLITICE EUROPENE

Autor al studiului: Ștefan Stanciu

Deși frământată în decursul istoriei sale de numeroase războaie, Europa reprezintă o mare şi străveche sinteză culturală, receptivă la influențele exterioare dar, dincolo de aparențe, statornică în dezvoltarea sa continuă, cu structuri spirituale a căror vechime sunt atestate în urmă cu 8-9 milenii. Pe la 7000 î.Hr., o dezvoltare timpurie a început pe arii extinse din sud-estul Europei - regiunea danubiană, în bazinul Adriaticii, insulele din Marea Egee, în sudul şi pe coasta estică a Peninsulei Italice - unde, timp de aproape patru milenii s-a constituit Vechea Civilizație Europeană. Marile realizări ale acestei civilizații - "așezări urbane, un sistem de scriere şi temple complicat ornamentate"1 - au constituit matricea spirituală de la care a pornit iradierea culturală în arealul european.
Vechea Civilizație Europeană a început după introducerea economiei producătoare de alimente prin cultivarea efectivă a pământului, evidențiată prin complexul grâu-orz-oaie-capră-vite-porc care apare chiar înainte de 7000 î.Hr. pe ţărmul Greciei, în Italia estică, în Creta, în sudul Anatoliei, Siria, Palestina, Orientul Apropiat, în bazinul Dunării Inferioare, în România şi în întreaga regiune Balcanică. Pe această arie extinsă au existat schimburi şi influențe reciproce, dar vechea Europă a urmat un drum propriu, generând culturi asemănătoare, cu legături directe, care prin realizări distincte se unifică într-un complex de sine stătător şi original, diferit de ceea ce se întâmpla în Orientul Apropiat şi în Europa de nord şi vest. In jurul anului 6500 î.Hr., în Vechea Europă, a apărut ceramica arsă la temperaturi înalte şi lustruită. Treptat, a apărut şi ceramica pictată, cu vase de forme şi stiluri diferite, ceea ce sugerează extinderea unei idei originale fără legătură cu migrația şi transferul. La sfârșitul mileniului al VII-lea î.Hr., în sud-estul Europei şi în centrul Anatoliei a avut loc o dezvoltare explozivă a artelor şi tehnologiilor, schimbul între cele două mari regiuni fiind făcut permanent pe "podul" de insule din Marea Egee. Numeroasele figurine de lut descoperite pe teritoriul României, Bulgariei, în fosta Iugoslavie, în sud-estul Ungariei, datate înainte de 6000 î.Hr., prezintă afinităţi cu cele din culturile Hassuna şi Samarra din Mesopotamia. Imagistica mitică răspândită în acest imens areal, indică o uniformitate evidentă, reflectată şi în arhitectură: case rectangulare, unele fiind prevăzute cu contraforturi, fundații din piatră, pereți din cărămidă şi acoperiş din plante pe structură din lemn. Astfel de case rectangulare constituie satele neolitice din Vechea Europă, unele fiind prevăzute cu şanțuri de apărare şi ziduri.
Cultura neolitică în întregul său areal sud-est european, s-a manifestat aproape unitar, fiind cunoscută distinct în zone regionale, după terminologii atribuite de cercetători în urma descoperirilor arheologice din epoca modernă2. Complexele culturale neolitice din spațiul românesc, conturate în intervalul de timp 6500-3500 î.Hr., sunt cunoscute sub diverse denumiri - Starcevo-Criş,Vinca-Turdaş, Vădastra-Boian-Gumelnița, Cucuteni, Hamangia -, depăşind geografic granițele statului modern. Până către anul 5000 î.Hr., s-a cristalizat cultura "veche europeană", cu variantele sale regionale, şi prezintă tradiții semnificative în arta ceramicii, arhitectură, organizarea cultică, instituțiile de conducere, o scriere rudimentară şi specializări meșteșugărești. Către sfârșitul perioadei neolitice s-a extins utilizarea metalelor, a cuprului în special. Populațiile de agricultori-meșteșugari neolitici trăiau în sate mari, destul de numeroase (în cultura Cucuteni sunt cunoscute câteva mii de necropole şi așezări), devenite chiar așezări de tip urban, îşi ridică temple (la Căscioarele)3, creează o lume mitică reprezentată în figurine de lut şi vase de cult, indicând o intensă viaţă spirituală. Interpretarea unor semne incizate pe ceramică, descoperite în așezări neolitice (Tărtăria,Vinca, Fafos, Kosovska Mitrovica, Gradeșnica) au condus la concluzia unor cercetători asupra existenței unei scrieri "vechi europene" care precede pe cea sumeriană cu două milenii4.
Vechea Civilizație Europeană a creat pe distanța a patru milenii un substrat suficient de puternic, extrem de profund, care a stat la baza vieții spirituale şi a culturilor europene din epocile ulterioare, cu pregnanţă în regiunile de manifestare a neoliticului 5 . Simbolurile şi imaginile grafice ale Vechii Civilizații Europene constituie "gramatica şi sintaxa unui fel de meta- limbaj prin care ni s-a transmis un întreg sistem de gândire mitică"6 . Zeițele şi simbolurile naturale din neolitic "vorbesc" şi astăzi în culturile europene într-un limbaj care atestă perenitatea şi continuitatea creatorilor matricei spirituale a continentului.
Infiltrările populațiilor indo-europene patriarhale şi pastorale dinspre răsarit în Europa central-estică au condus la o hibridare treptată a două culturi şi sisteme diferite, fără a se distruge culturile autohtone. Noii veniți, în valuri succesive, din punct de vedere numeric, erau inferiori şi nu aveau forța şi interesul să-i elimine pe băştinași.
Primele contacte dintre civilizația neolitică din sud-estul Europei cu populațiile proto-indo-europene de tip pastoral-patriarhal din stepele nord-pontice s-au produs la începutul mileniului al IV-lea î.Hr. (în perioada 4000-35000 î.Hr.). Dezintegrarea vechii Europe s-a produs după mijlocul mileniului al IV-lea, fără însă a fi pierdute cuceririle şi tradițiile anterioare, ci, prin hibridare, au apărut alte complexe culturale cu puternice accente indo-europene. Cetele de migratori s-au dizolvat în comunităţile autohtone mai numeroase. Mulți cercetători au exagerat rolul acestor grupuri de migratori datorită descoperirilor arheologice făcute preferențial în morminte tumulare, a estimării eronate a forței noilor veniți datorită armelor lor şi a considerentului greșit că aceștia au adus metalurgia spre centrul Europei7. Cetele de indo-europeni au pătruns prin forța armelor în mijlocul unor comunităţi pașnice, fiind treptat asimilate, dar au influențat viața acestora, așa cum se va întâmpla cu toate populațiile migratoare.
Culturile neolitice de pe teritoriul României au asimilat, la rândul lor, elemente materiale şi spirituale de la noii veniți, generând trei mari complexe culturale: Horodiștea- Foltești (în Moldova şi nord-estul Munteniei), Cernavodă (în Dobrogea şi Câmpia Munteniei), şi Coțofeni-Bodrog (în Oltenia şi arealul intracarpatic)8 . Pentru această perioadă, caracteristice sunt vasele ceramice globulare cu tortițe mediane şi vasele cu gură largă, fără a fi eliminate total vasele din culturile neolitice anterioare. Alături de aceste vase pictate, în arealul culturilor eneolitice au fost descoperite şi vase ornamentate cu şnur. Vasele cu asemenea ornamente, "cu şnur," se întâlnesc pe o largă arie (România, sudul Ucrainei, Bulgaria, sudul Poloniei, Cehia, Slovacia şi sudul Germaniei), ceea ce confirmă ipoteza că filonul culturilor neolitice era dominant. In spațiul românesc, se constată şi o influenţă sudică, care produce schimbări importante în credințele oamenilor, lumea subpământeană a morților fiind înlocuită cu una cerească, a spiritelor.
Transformările din eneolitic şi epoca bronzului s-au produs sub influența grupurilor de indo-europeni a căror patrie "primitivă" se păstrează încă în sfera ipotezelor: a) în Asia Centrală în jurul Mării Aral, de unde au migrat spre Europa, Iran şi India; b) în zona bazinului mijlociu al Dunării; c) în Ucraina şi sudul Poloniei de unde au pătruns în sud-estul şi centrul Europei; d) în zona Balcanică de unde au migrat spre sud şi nord. Ultima ipoteză, a indo-europenilor "balcanici" a fost argumentată şi prin continuitatea elementelor neolitice în mileniile al III-lea şi al II-lea în spațiul carpato-danubiano-pontic. O asemenea ipoteză confirmă faptul că populațiile alogene, în număr mic, nu pot dezagrega civilizații puternice cu istorie milenară. Căutarea patriei "primitive" a indo-europenilor s-a produs şi datorită lipsei de colaborare între arheologi, antropologi şi lingviști şi în neglijarea logicii istorice că civilizațiile neolitice au urmat un proces de evoluție.
In mod cert însă, între populațiile civilizației neolitice sud-est europene, pașnice şi stabile, s-au strecurat şi cete de războinici, crescători de animale, aflate în permanentă mișcare în căutare de locuri pentru păşunat. Cetele de păstori războinici au "migrat" în condițiile unor schimbări de climă în patria lor "primitivă" şi, în mod logic, au recurs la arme de luptă şi conducători-luptători pentru a elimina mai ușor şi eficient opoziția populațiilor băştinașe. Acest scenariu s-a petrecut secole întregi în arealul euro-asiatic.
Ulterior, pentru întreaga epocă a bronzului (cca 1900-1100 î.Hr.), pe teritoriul istoric al poporului român, s-a dezvoltat o cultură originală şi trainică a triburilor daco-trace, caracterizată printr-o ceramică ornamentată şi cu torți evazate răspândită pe arealul cuprins între Marea Egee şi Carpații Păduroși. In această perioadă se constată o stabilitate relativă a populațiilor, un mileniu mai liniștit deși, prin descoperiri arheologice, s-a constatat o largă răspândire a armelor de luptă, caracteristic fiind toporul din bronz cu disc întâlnit din Transilvania până la Nipru9 . La începutul epocii bronzului se observă o altă direcție a migrațiilor: din Serbia şi Macedonia de astăzi, unele triburi trace (dardanii, moesii frigieni, pelagonii ş.a.) au migrat spre nord-vestul Asiei Mici. Izvoarele grecești de mai târziu, documentele hitite, şi inscripțiile egiptene din timpul lui Ramses II (1290-1224 î.Hr.) amintesc existența unor triburi tracice în Asia Mică. Tracii deveniseră deja cunoscuți şi, în textele grecești cu scrierea lineară B, se menționează Tre-ke-wi-ja, adică Tracia, în secolul al XIII-lea î.Hr.. Deci, tracii îşi stabiliseră deja "o patrie" a lor. In timpul războiului troian, Homer (Iliada II, 833-852) menționează că alături de misi au luptat peonii, ciconii paflagonii, dardanii şi frigienii care s-au opus expediției grecești. Treptat, tracii devin cunoscuți între popoarele lumii antice, încât, părintele istoriei, Herodot (Istorii,V,3), menționa că: "...neamul tracilor este cel mai numeros din lume, după cel al inzilor. Dacă ar avea un singur cârmuitor sau dacă tracii s-ar înțelege între ei, el ar fi nebiruit şi cu mult mai puternic decât toate neamurile, după socotința mea". Nu venise încă timpul unirii tuturor tracilor într-o formă statală. Tracii continuau marea civilizație neolitică a Vechii Europe.
In epoca veche a fierului (cca 1100-450 î.Hr) schimbările din lumea tracilor nu sunt spectaculoase: așezările lor sunt numeroase în spațiul carpato-danubiano-pontic, ceramica îşi continuă formele anterioare, majoritatea armelor sunt din bronz, îşi construiesc numeroase dave şi întrețin relații comerciale cu lumea grecească şi triburile scitice nord pontice. Marea Neagră, descoperită de navigatorii greci din secolul al XIII-lea î.Hr, devine spațiu de comunicare şi pentru lumea tracă. Triburile geto-dace, ramura cea mai cunoscută a tracilor, se găseau compacte de la Balcani până în Galiția şi din Slovacia până pe Bug, centrele puterii lor fiind concentrate în dave, cetăţi fortificate ori așezări civile pe cursul apelor10. Interesant de remarcat că, din punct de vedere geografic, pe locul acestor dave s-au constituit vechile târguri românești şi majoritatea orașelor României moderne.
Cele mai vechi ştiri despre geto-dacii din bazinul Dunării provin de la istoricul grec Hecateu (cca 550-470 î.Hr) care îi menționează pe crobyzi şi trizi așezați în cetatea Argamum (Orgame) situată la sudul Deltei Dunării şi până în regiunea Varnei de astăzi. Expediția regelui perșilor Darius I (521-484 î.Hr) împotriva sciților conduși de regele Idanthyrsos (expediție care a avut loc în intervalul 519-510 î.Hr), este relatată de Herodot (Istorii, IV,83-143). După relatarea lui Herodot, geții care " sunt cei mai viteji şi cei mai drepți dintre traci" şi "se socot nemuritori", au luat decizia să lupte împotriva regelui persan (Istorii, IV,94). Se poate concluziona pe baza acestei lapidare ştiri că, geții aveau conștiința stabilităţii lor, fără a recurge la părăsirea locurilor de baștină în fața pericolelor, așa cum era practica vremurilor. In nordul Mării Negre, pe cursul inferior al râurilor Don, Nistru, Bug şi Nipru locuiau sciții, populație de păstori care "n-au cetați, nici ziduri întărite, ci toți îşi poartă casa cu ei şi sunt arcași călări, trăind nu din arat, ci, din creșterea vitelor şi locuiesc în căruțe" ( Herodot, Istorii, IV, 99-100, 103). O asemenea populație nomadă nu putea să-i influențeze pe tracii stabili, agricultori şi meșteșugari care îşi construiseră puternice cetăţi. In așezările geto-dace s-au descoperit şi arme asemănătoare cu cele ale sciților, fapt care a condus pe unii cercetători la concluzia că triburile scitice au pătruns masiv în spațiul tracilor11. In perioada istorisirilor lui Herodot, în stepa nord pontică mai trăiau agatârșii, neurii, melanhlenii; la est de Don se aflau triburile sauromaților, învecinați la nord, la izvoarele Donețului şi Donului, cu budinii "un neam mare şi numeros", cu "ochii foarte albaștri şi sunt roșcați" (Herodot, Istorii, IV, 108). Populația cu "ochi albaștri" era formată din vechi triburi baltice care locuiau de la Marea Baltică până la izvoarele Donului. Mai târziu, prin secolele II-IV d.Hr, în centrul Rusiei vor veni din teritoriul Poloniei de astăzi, triburile slave12 . Un alt "popor" menționat de Herodot ( Istorii, IV, 48 ) fiind agatârșii care "poartă mereu podoabe de aur" şi au obiceiuri care îi apropie de traci (Istorii, IV, 104,125) sunt localizați la confluența râului Maris (Mureş ) cu Istrosul. Concluzia care se poate trage este că triburile tracice din nordul Dunării nu pot fi stabilite numai în anumite zone geografice şi înrudirea lor, cultura spirituală, obiceiurile, armele, podoabele şi alte produse meșteșugărești asemănătoare puteau crea confuzii printre istoricii din antichitate. Tracii dintre Carpații Răsăriteni şi Bug sunt numiți de Herodot (Istorii, IV,17) calipizi, iar Ephoros, la mijlocul secolului al IV lea î.Hr., îi situează în nordul Dunării cu numele de "carpizi , adică "munteni", probabil de la Carpatos (stâncă)13 . Vecinii lor peste Nistru, erau sarmații, iar sciții nord-pontici ajunseseră în Crimeea, unde au întemeiat un regat care întreținea bune relații cu coloniile grecești din răsăritul Pontului Euxin şi Marea Azov.
Marii comandanți macedoneni Filip al II lea (359-336 î.Hr), Alexandru cel Mare (336-323 î.Hr) şi Lysimach (323-281 î.Hr) au încercat în mai multe rânduri să-şi extindă stăpânirea peste tracii din sudul şi din nordul Dunării14 . Tracii din spațiul carpato-danubian refuză stăpânirea macedoneană şi, fiind în același stadiu de dezvoltare ca şi vecinii lor mai sudici, se organizează în formațiuni politice, capabile să reziste unor presiuni exercitate de sciți, sarmați şi celți. Un astfel de rege trac puternic este menționat la începutul secolului al III-lea î.Hr., sub denumirea de Dromichaites care, după o serie de lupte cu Lysimach şi Agathocles, sfârșește prin a se înrudi cu dinaștii macedoneni. Capitala statului condus de Dromichaites era la Helis, în nordul Dunării. Contemporan cu Dromichaites, în Dobrogea, era un alt regat get condus de Zalmodegikos, stat care este atestat şi în secolul următor sub conducerea lui Moskonos şi Rhemaxos (cca 200 î.Hr). Lumea tracică se conturase în nordul Dunării, la răsărit de Carpați şi în zona intracarpatică (regatul lui Oroles şi Rubobostes)15.
Sub domnia regelui Burebista (cca 70-44 î.Hr), geto-dacii au format un stat care se întindea de la Dunărea mijlocie şi până la Bug, de la Munții Haemus (Balcani) şi până în Carpații Păduroși. Centrul politic şi religios al acestui întins stat se afla în Munții Orăştiei, capitala regală fiind încă sub zodia presupunerilor: la Popești pe Argeş, la Arcidava în Banat, la Ocnița în Oltenia, la Zargidava ori Piroboridava în sudul Moldovei16 .
După moartea lui Burebista, statul dac se va descompune în regate mici conduse de regi al căror nume a fost consemnat de izvoarele grecești şi latine : Coson (Cotiso) -cca 48-32 î.Hr., Dicomes şi Comosicos între 32 î.Hr.-28 d.Hr., Scorilo (Coryllus) între 28-68 d.Hr., Duras-Durpaneus între 68-87 d.Hr. şi Decebal între 87-106 d.Hr.17 In Moldova, între Carpați şi Bug, carpii, triburi de origine daco-getică, având puternice cetăţi fortificate-dave, vor constitui formațiuni statale stabile pe un teritoriu întins, cu centrele de putere situate pe valea Siretului18. In nord, vecinii carpilor erau costobocii, triburi înrudite (situate în Galiția şi nordul Bucovinei), în est, peste Nistru mijlociu, locuiau tyrageții.19 Astfel, populația geto-dacă era stabilită în formațiuni statale pe un teritoriu care cuprinsese în neolitic arealul culturilor Hamangia, Cucuteni, Gumelnița şi Starcevo-Criş. Deci, poporul geto-dac se situa într-un spațiu pe care-l locuiau de cinci milenii fără discontinuităţi şi asimilase elemente din cultura materială şi spirituală a indo-europenilor pe matricea culturală a Vechii Europe.
In Peninsula Italică, o nouă forţă aparținând popoarelor indo-europene din arealul Vechii Civilizații Europene a reușit, prin cuceriri şi stipendii, să realizeze unitatea în centru şi sud-estul european. Romanii atacă şi supun Illyria (225-219 î.Hr.) ţărmul estic al Mării Adriatice, înfrâng Macedonia (168 î.Hr.) şi transformă Grecia în provincie romană (168 î.Hr.), cuceresc Pergamul (133 î.Hr.) şi îşi asigură un puternic centru militar în Asia Mică. Puternicul regat geto-dac de la nordul Dunării condus de Burebista oprește pentru scurt timp expansiunea romană în Peninsula Balcanică. In anii 29-28 î. Hr. romanii îi înfrâng pe Dunărea mijlocie pe celți şi împing hotarele imperiului până la fluviu.
Singurii adversari redutabili ai romanilor în sud-estul european rămăseseră dacii din Banat şi Transilvania, înfrânți şi ei definitiv de Traian în anul 106 d.Hr 20. Uniunea multitribală a carpilor din Moldova, după înfrângerea lui Decebal, a devenit clientelară Romei. Populațiile traco-dace cuprinse în hotarele Imperiului Roman şi-au continuat existența, preluând de la romani limba latină şi elemente de cultură şi civilizație materială .
Viața liniștită a carpilor stipendiari este amenințată la sfârșitul secolului al II-lea de migrația din nord spre sud a goților. Triburile goților sunt atestate în secolul I d.Hr. în partea de sud a Suediei de unde, au migrat mai întâi spre nordul Poloniei (sec. I î.Hr.) şi în anul 195, ajung în nordul Ucrainei. Mișcarea goților îi determină pe slavii estici (creatorii culturii Zurubinţî târzie) să migreze în regiunea Niprului superior 21. Goții s-au deplasat de la gurile Vistulei, pe valea Bugului spre Ucraina, urmați de gepizi care, sub conducerea regelui lor, Fastida, îşi semnalează prezența în nordul Daciei unde se luptă cu goții conduși de regele Ostrogotha. În anul 238, o coaliție carpato-gotică au atacat Moesia. Coaliția a fost înfrântă de romani care le refuză şi stipendiile pe care le cereau. Prin anii 238-248, goții au ocupat zona de stepă a Ucrainei şi i-au determinat pe sarmați să se refugieze în Moldova de unde atacau Dacia romană împreună cu carpii 22.
Dezorganizarea imperiului în sudul Dunării şi războiul din Orient cu Palmyra, l-au determinat pe împăratul Aurelian (270-275) să părăsească Dacia, fără lupte, numai cu armata şi administrația, așa cum se va întâmpla în anul 407 şi în Britannia. După aceste evenimente, vandalii vor fi recunoscuți ca federați şi este posibil să fi întreprins expediții în fosta Dacie romană, ipoteză confirmată şi de descoperirile arheologice din Transilvania23. In Dacia romană au pătruns dacii liberi, iazigii şi carpii (tot daci liberi). La sudul Dunării, în dreptul Olteniei, s-a constituit Dacia Ripensis apărată de legiunile a V-a Macedonica şi a XIII-a Gemina care controlau şi nordul fluviului, între Dierna şi Sucidava cu peste 10 castre şi castellum-uri fortificate. In anul 272, revenit victorios din Orient, împăratul Aurelian a înfrânt carpii care pătrunseseră în Moesia, între Carsium şi Sucidava (în centrul Dobrogei), conferindu-i-se titlul de Carpicus Maximus. Impăratul Probus (276-284) vine la Dunăre în anul 279 şi, pentru a detensiona situația a primit ca supuși şi prieteni populațiile getice. Goții care pătrunseseră în stepele ucrainiene îşi înăspresc stăpânirea asupra slavilor care, o parte se refugiază în bazinul superior al Niprului de unde dislocă triburile baltice şi crează o nouă cultură; alți slavi (100.000 de bastarni), în anul 280, trec prin sudul Moldovei şi se stabilesc în Imperiul Roman, fără a lăsa urme în timpul trecerii lor peste Dunăre. Bastarnii vor fi urmați de un mare număr de gepizi (din Polonia), ostrogoți (din Ucraina) şi vandali (din Galiția) care, în mod cert, au traversat teritoriul carpilor. Datorită presiunilor goților, în anul 295, unele cete de carpi veniți din răsărit, vor fi colonizați în Pannonia de către Dioclețian (284-305), alții vor trece în Transilvania şi Oltenia 24.
După cucerirea Daciei, la începutul secolului al II-lea, colonizarea ei a fost făcută cu mii de veterani, meșteșugari şi funcționari publici şi, în anul 212, prin constituția împăratului Caracalla a fost acordată cetăţenie romană pentru majoritatea locuitorilor din imperiu - ceea ce a creat sentimentul tuturor de apartenenţă la civilizația Romei. Se poate considera că romanitatea a fost implantată şi oficial, în mod definitiv, la nordul Dunării. Retragerea aureliană a însemnat plecarea armatei, a administrației şi a păturii mai bogate, majoritatea populației rămânând în așezările de baștină. Procesul de romanizare a continuat în spațiul şi vecinătatea fostei provincii. Primul semn al romanizării a fost folosirea limbii latine, în forma ei populară, accesibilă în armată şi administrație, cu forme gramaticale simplificate 25. Limba latină şi conservarea unor vechi cuvinte perpetuate peste secole reflectă şi organizarea social-politică a populației romanizate.
Criza internă a Imperiului Roman şi ameninţările migratorilor i-a determinat pe împărații Dioclețian (284-305) şi Constantin cel Mare (307-337) să ia măsuri pentru reorganizarea statului. Cele mai active au fost triburile germane, care atacau întregul hotar nordic de la Marea Nordului la Marea Neagră. La începutul secolului al IV-lea goții se vor răspândi în teritoriul Moldovei şi Ucrainei de astăzi, fiind ei înșiși împărțiți în două grupe de triburi: a) ostrogoții (greuthungii) așezați la est de Nistru împreună cu anții, sclavinii (vechii bastarni şi peucini) şi sarmații, vecini la est de Nipru cu herulii (trib germanic) şi la nord cu boranii sau boruski (slavi); b) vizigoții care au pătruns mai întâi în Moldova şi apoi în Muntenia de unde şi-au pregătit acțiunile de penetrare în Imperiul Roman. Pentru un tablou mai complet, la începutul secolului al IV-lea, menționăm că triburile vandalilor asdingi îi izgoniseră pe costoboci şi se așezaseră în Galiția; gepizii se aflau în bazinul Vistulei şi Bugului superior, alături de venedi (slavi) şi vecini la nord-vest cu tribul germanic al skirilor din Pomerania. Aceste popoare, având vârful de lance în goți așteptau momentul de slăbiciune al Imperiului Roman, așezarea lor în teritoriile menționate fiind numai de conjunctură. In replică, împăratul Constantin, respinge în anul 323 un atac al goților şi sarmaților, îi urmărește în Câmpia Munteniei şi regele vizigot Ransimodus este ucis. Impăratul victorios încearcă să-şi consolideze victoria şi granițele imperiului: în anul 328 reconstruiește vechiul pod roman de la Celei, ridică pe malul stâng al Dunării castre şi castele fortificate, îşi atrage vandalii federați care se găseau în Oltenia şi încredințează comanda războiului împotriva vizigoților fiului său Constantin (viitorul împărat Constanțiu II). După aceste succese, romanii revin în nordul Dunării. La Pietroasele se ridică un castru şi este adusă legiunea a XI Claudia de la Durostorum, construiesc cetatea Daphne de lângă Oltenița şi un turn de pază în vechiul castru de la Bărboși (Galați)26. După revenirea romanilor în nordul Dunării a urmat un sfert de secol de liniște pentru populația romanizată din fosta Dacie, perioadă confirmată de cercetările arheologice care atestă dezvoltarea materială (cercetări arheologice la Bârlad - Valea Seacă, Barcea - Tecuci, Pietroasele, ş.a.)27.
Plecarea ostrogoților şi herulilor din Ucraina, a vandalilor din Galiția şi gepizilor din Polonia a facilitat apariția unor uniuni de triburi slave în aceste regiuni care, la începutul secolului al VI-lea încep şi ei să migreze spre Cehia, Slovacia şi estul Germaniei. La începutul domniei lui Justinian (527-565) sclavinii din Galiția încep atacurile împotriva Imperiului Roman de Răsărit prin dioceza Tracia. In perioada respectivă slavii se împărțeau în trei grupe: venedii (slavii vestici din Polonia); sclavinii (în vestul Ucrainei) şi anții (ramura sudică a slavilor estici, așezați în Ucraina în vecinătatea hunilor-bulgarilor kutriguri din stepă); anții care ocupau teritoriul între Nistru şi Nipru, deci în estul Moldovei. Intre anii 528-558 sclavinii şi anții au întreprins zece atacuri asupra Traciei şi Illyriei. La mijlocul secolului al VI-lea, grupe de sclavini se așezaseră deja în sudul Dunării lângă Ulmetum şi Durostorum28. In anul 545, împăratul Justinian a oferit anților cetatea Turris, plătindu-le şi stipendii, spre a opri năvălirile hunilor în imperiu (probabil cetatea Tyras)29. In anul 557 în Ucraina au apărut avarii de origine turcă care fiind învinși în Asia Centrală de către alte triburi turce, au migrat în Europa. Avarii vor învinge triburile slave ale anților dintre Bug şi Nistru şi ajung în anul 562 sub conducerea hanului Baian la Dunăre şi cer subsidii de la bizantini pe care împăratul Justin II (565-578) le refuză. Avarii vor părăsi stepele Ucrainei, chemați de longobarzi şi presați de turci, îi înfrâng pe gepizi şi se stabilesc temporar în fosta Dacie Romană. Apariția lor în forţă în nordul Mării Negre a oprit atacurile anților, sclavinilor şi bulgarilor asupra provinciilor Bizanțului. In urma a trei campanii din anii 568, 570 şi 573 avarii care îşi constituiseră centrul politic în Pannonia în locul longobarzilor, încheie pace cu bizantinii. In anul 579, sub Tiberiu II (578-582), o sută de mii de sclavini au năvălit în Illyria, au jefuit patru ani imperiul şi s-au așezat peste tot. Impăratul a făcut apel la avari, care traversează Illyria, urmăresc armata slavă condusă de Dauritas şi o înving, probabil, în Oltenia. In anul 582, avarii cuceresc Sirmium, unde hanul lor Baian îşi va muta reședința. In anul 584, sclavinii sub conducerea lui Ardagast pustiesc Tracia până la Adrianopol; în anii 585-588 aceiași sclavini ajung până la Salonic. La rândul lor, avarii atacă Moesia şi ajung până la Tomis.
In anul 593, generalul Priscus, cu o puternică armată, trece Dunărea, îl învinge pe sclavinul Ardagast, înaintează prin mlaștinele râului Helivachia (Ialomița?) şi, cu sprijinul unui gepid (get romanizat) îl capturează pe Musokios, conducătorul sclavinilor care operau în Moldova. In anul 595, în replică, sclavinii năvălesc şi ei în Moesia unde sunt învinși de generalul Petru care îşi continuă acțiunile militare la nordul Dunării şi în anii următori împotriva bulgarilor, avarilor şi slavilor conduși de Piragast.
Avarii la rândul lor, atacă Imperiul Bizantin pe un front larg, din Dalmația până la Marea Neagră. Generalii bizantini fac greu faţă atacurilor conjugate ale slavilor şi avarilor, populații care nu aveau așezări stabile. In toamna anului 602, armata romană aflată sub comanda generalului Petru, primește ordin să ierneze în nordul Dunării, în Muntenia. Soldații sunt nemulțumiți, se revoltă şi proclamă împărat pe Focas (602-610). Armata bizantină nu mai rezistă la Dunăre şi se reîntoarce cu noul împărat la Constantinopol.
Slavii profită imediat, trec Dunărea şi năvălesc în Bizanţ, până în Grecia; la rândul lor, avarii atacă şi ei în anul 604 şi cer mărirea subsidiilor, apoi, sub conducerea fiului lui Baian au atacat Italia prin Istria. O puternică coaliție barbară formată din avari, bulgarii de pe Tisa şi slavi atacă Constantinopolul în anii 617 şi 626, dar capitala rezistă. In timpul lui Heraclius ( 610-640 ), slavii au trecut masiv în sudul Dunării, au împins populația romanică spre munți şi au obligat armatele imperiale să se retragă la sud de Balcani30 . Imperiul Bizantin fusese slăbit de atacurile repetate ale migratorilor pe întreaga linie a Dunării şi de războiul pornit de perși care au cucerit Siria şi Egiptul.
In deplasarea lor masivă în sudul Dunării, slavii nu au fost însoțiți de populația romanică băştinaşă care a rămas pe loc, nefiind vorba de o expediție de jaf ci, de căutarea unor locuri în care migratorii să se așeze. De remarcat că, sclavinii care trecuseră în Imperiul Bizantin îşi avuseseră ultima "patrie" în Volânia, Galiția şi Podolia, graiul lor fiind asemănător cu cel al slavilor estici şi cei vestici31. In aceiași perioadă, tribul ulicilor din neamul slavilor estici s-a așezat în stânga Nistrului, în zona bazinului inferior. Se observă că noua "așezare" a slavilor nu a cuprins şi teritoriile romanizate pe care deja se formase poporul român care îşi continua existența pașnică. Populația romanică era aproape în întregime creștinată, fapt relevat şi de activitatea lui Nicetas din Remesiana, originar din Dacia care vorbea şi scria latinește şi practica " o teologie de structură occidentală, foarte apropiată de aceea care s-a închegat în formulele sinodului lui Damasus din 380"32. Nicetas a fost prin naștere un daco-roman care a dovedit acest lucru prin mărturiile lui Paulinus33, prin activitatea sa şi prin frecvența numelui Nicetas în spațiul daco-roman. Nicetas a evanghelizat în a doua jumătate a secolului al IV-lea şi la începutul secolului următor, în toate ţinuturile din sudul Dunării (Dobrogea) şi nordul fluviului.
După slavi, bulgarii din Kuban au fost supuși de hazari care, în anul 651 se desprinseseră din kaganatul turcilor, şi, apoi, se refugiază în Pannonia de unde, sub conducerea hanului Alțeko, o parte, au ajuns în Benevent (Italia), alții în frunte cu Kuber, sunt menționați în anul 670 în Macedonia. O altă ramură a bulgarilor, din Onglos (Bugeac), în frunte cu Asparuh, în anul 679, presați de hazari, au trecut în sudul Dunării ( între Silistra şi Varna ). Ultimi migratori asiatici, pecenegii, cumanii, ungurii şi tătarii nu vor mai putea influența dezvoltarea populației romanizate din nordul Dunării care îşi conservase obiceiurile şi tradițiile între Nistru şi Tisa.
In secolele VII-VIII, locuitorii romanici din Moldova, Muntenia, din zona intracarpatică şi cei din Banat, Crișana şi Maramureş se numeau rumâni (romani) şi istoricii contemporani îi menționează cu numele de daci, spre a-i deosebi de locuitorii altor provincii din imperiu. Populația romană aparținea romanităţii orientale şi, în secolele următoare, vor purta şi denumirile de vlahi, valahi ori volohi.
Părăsirea provinciei Dacia de către armata şi administrația romană a însemnat începutul istoriei poporului român, care a evoluat şi s-a dezvoltat în strânsă legătură cu populația romanică din sudul Dunării, limba română păstrând în structura gramaticală latină, numeroase cuvinte daco-trace, așa cum s-au conservat şi în albaneză ori bulgară. Unele cuvinte slave pătrunse în limba română s-au datorat mai mult apartenenței poporului român la ortodoxie, împrumuturi comune preluate prin bilingvism sau prin contactul direct cu triburile slave sudice în decursul secolelor VI-X. Majoritatea cuvintelor de bază din limba română sunt de origine latină şi continuitatea folosirii acelorași tipuri de unelte agricole între secolele II-XII demonstrează clar că poporul român şi-a păstrat îndeletnicirile, agricultura fiind baza economiei, a rămas statornic în patria sa şi a receptat numai ușoare influențe din partea popoarelor migratoare.
Poporul român s-a format într-o vatră a Vechii Civilizații Europene constituită timp de trei milenii în neolitic, altoită cu elementele indo-europene timp de alte două milenii. Romanizarea populației geto-carpo-dacice a fost un proces de încheiere a indo-europenizării, o încercare de recuperare a Romei, sub însemnul vulturilor săi, a spațiului Vechii Civilizații Europene extinsă spre vest până la ţărmurile Atlanticului şi în Britania. Structurile constituite în neolitic, cuceririle spirituale a cinci milenii de civilizație, nu s-au transformat sub influența unor migratori, care numai câţiva zeci de ani s-au aflat în contact direct cu populația daco-romană de la Dunăre şi Carpați. Aceste popoare migratoare, ele însele în căutarea civilizației europene, nu au influențat cursul istoriei vechilor popoare europene, ci, în mod normal, ele însele au fost integrate deși vechile idiomuri indo-europene au diferențiat lingvistic popoarele. La originile lor, cu patru excepții, toate limbile din Europa au aceeași sorginte. Ar putea fi neoliticul şi indo-europenii punctele de pornire spre o Nouă Europă Unită...


NOTE:

1.- Vezi: Gimbutas, Marija, Civilizație şi cultură. Vestigii preistorice în sud-estul european, București, 1989, p. 51;
2.- Ibidem, p. 59. Tabel cronologic al Vechii Civilizații Europene;
3.- Dumitrescu, Vladimir, Edifice destiné au culte découvert dans la couche Boian - Spanțov de la station-téll de Căscioarele, în Dacia, XIV, 1970, p. 5-24, şi Dumitrescu, Hortensia Un modéle de sanctuaire découverte dans la station énéolithique de Căscioarele, în Dacia, XII, 1968, p. 381-394;
4.- Georgiev, Vladimir, I.; Nikolov,Bogdan, Pismenosta varbu glinenata pločika ot s. Gradesniča, în Archeologija, Sofia nr. 3 din 1970, pag. 1-9; o interpretare a "scrierii" de la Tartăria, a fost sugerată de Radu Florescu în nota 13, pag. 272, în lucrarea Gimbutas, Marija, Civilizație şi cultură. Vestigii preistorice în sud-estul european, op.cit.;
5.- Cele mai importante descoperiri care atestă vechea civilizație europeană au fost făcute în Europa sud-estică şi dunăreană, în arealul statelor de astăzi: Grecia, Italia estică şi sudică, fosta Iugoslavie, Bulgaria, România, Ucraina de vest, Ungaria, Cehia şi estul Slovaciei;
6.- Gimbutas, Marija, Civilizație şi cultură.........., op.cit., pag. 78;
7.- Blance, B., Die Anfange der Metalurgie auf der Iberischen Halbinsel, în Studien zu den Anfangen der Metalurgie, nr. 4, 1971; Charles, J., A., Early Arsenical Bronzes - a Metallurgical View în American Journal of Archaeology, 71, 1967, p. 21-26; Deshayes, J., Les outils de bronze de Plndus au Danube, Paris, 1960; Gimbutas, Marija, Civilizație şi cultură..., op. cit., p. 51-123;
8.- Nestor, Ion, Zaharia, Eugenia, Sur la période de transition du neolithique a l'age du bronze dans l'aire des civilisations de Cucuteni et de Gumelnița, în Dacia, 12, 1968, p. 17-44; Dinu, Marin, Quelques considérations sur la période de transition du néolithique a l'age du bronze sur le teritoire de la Moldavie, în Dacia, 12, 1968, p. 129-140; Berciu, Dumitru, Contribuții la problemele neoliticului în România în lumina noilor cercetări, București, 1961, p. 86-93, 173-190; Gordon-Childe, V., Făurirea civilizației, București, 1966, p. 82-115; Idem, De la preistorie la istorie, București, 1967, p. 60-76; Mellaart, J., Prehistory of Anatolia and its Relations with the Balkans, în Studia Balcanica, art. 5, 1971, p. 119-137; Nițu, A., Reprezentările zoomorfe plastice pe ceramica neo-eneolitică carpato-dunăreană, în Arheologia Moldovei, nr. VII, 1972, p. 9-96; Mongait, A., L., Arheologiia Zapadnoi Evropî. Kamenîi vek, Moscova, 1973, p. 195-247, 272-292; Mansuelli, C., A., Civilizațiile Europei vechi , București, 1978, vol. I, p. 64-109; Marinescu-Bîlcu, S., Unele aspecte ale legăturilor dintre neo-eneoliticul românesc şi culturile egeice şi microasiatice, în Pontica, nr. XIII, 1981, p. 57-65; Cucoş, Şt., Câteva considerații cu privire la sfârșitul culturii Cucuteni, în Carpica, nr. XVII, 1985, p. 33-40;
9.- Morintz, S., Contribuții arheologice la istoria tracilor timpurii. Epoca bronzului în spațiul carpato-balcanic, 1978; Bader, T., Epoca bronzului în nord-vestul Transilvaniei. Cultura pretracică şi tracică, București, 1978; Petrescu-Dâmboviţă, M., Depozitele de bronzuri din România, București, 1977; Mongait, A., Arheologiia Zapadnoi Evropî. Bronzovîi Jeleznîi veka, Moscova, 1974; Florescu, M., Contribuții la problema începuturilor epocii bronzului în Moldova, în Arheologia Moldovei, II-III, 1964, p. 143-216.;
10.- Pârvan, V., Getica. O pretoistorie a Daciei, ediția R. Florescu, București,1982; Vulpe, A., Aspects significatifs dans l’histoire et la culture des géto-daces, în RESEE, XVI, 1978, 4, p. 619-631; Preda, C., Monedele geto-dacilor, București, 1973; Danov, H., M., Tracia antică, București, 1976; Florescu, A., Aspecte noi privind fortificațiile traco-geto-dace din a doua jumătate a mileniului I î.e.n., în Monumente Istorice, XLIX, 1980,1, p. 11-18; Petrescu-Dâmboviţă, M., Premisele civilizației geto-dacice, în Arheologia Moldovei, IX, 1980, p. 63-68.;
11.- Marinescu, G.,Considerații asupra așa-zisei "probleme scitice" în lumina descoperirilor arheologice de pe teritoriul României, Muzeul de Istorie Bistrița ( comunicări şi referate ), vol. II, 1971, p. 25-35; Bolșacov-Ghimpu, Al., A., Moldova din vechime până la voievodat, București, 2000, p. 35-37;
12.- Pentru citatele din Herodot, vezi Istorii, ediția A. Piatkovschi, F. Vanţ-Ştef, București, 1961; Thracia, vol. V, Sofia, 1980 (articol semnat de A.P. Manțevici, p. 97-120); Berciu, D., Berciu-Drăghicescu, A., Războiul dintre geți şi perși, 514 î.e.n., București, 1968, p. 59-76; Vulpe, A., Primele mențiuni despre geto-daci în lumina unor analize istorico-arheologice, în Revista de Istorie, 39, 1986, 4, p. 825-834; Alexandrescu, P., Histria în epoca arhaică (II), Pontica, XIX, 1986, p. 70-83; Berciu, D., 2500 de ani de la lupta geților pentru apărarea libertăţii şi independenței, în Revista de Istorie, 39, 1986, 12, p. 1165-1171;
13.- Daicoviciu, H., Dacia de la Burebista la cucerirea romană, Cluj-Napoca, 1972, p. 30-90; Crișan, I., H., Burebista şi epoca sa, București, 1977, p.77și urm.;
14.- Pentru desfăşurarea "evenimentelor" din lumea tracică, după relatările istoricilor greci, vezi: Fontes Historiae Thraciae Thracumque, vol. I, sub redacția: Zl. Goceva, V. Tăpkova-Zaimova, V. Velikov, Sofia 1981; Bikerman, J., E., Chronology of the Ancient World, Londra, 1961, p.163-168;
15.- Fontes Historiae Daco-Romanae, București, 1964, vol. I (textele de la autori antici: Polibiu, p. 165; Pseudo-Scymnos, p. 173; Diodor din Sicilia, p. 199; Strabon, p. 224-243; Titus Livius, p. 225-263; Trogus-Pompeius, p. 359-361, Pliniu cel Bătrân, p. 405; Ptolomeu, p. 359, 361; Dio Cassius, p. 671-677 etc.);
16.- Vezi: Daicoviciu, H, Dacia de la Burebista la cucerirea romană, Cluj-Napoca, 1972, p. 30-91; Vulpe, R., Studia Thracologica, București, 1976, p. 39-79; Crișan, I., H., Burebista şi epoca sa, București, 1977;
17.- Fontes Historiae Daco-Romanae, op. cit., vol. I, p. 231, 237, 239 (informații din Geografia lui Strabon); Gostar, N., Dinastii dace de la Burebista la Decebal, 1984, 1, p. 45-53; Protase, D., Decebalus per Scorilo în lumina vechilor şi noilor interpretări, în Thraco-Dacica, VII, 1986, 1-2, p. 146-153;
18.- Fontes Historiae Daco-Romanae, op. cit., vol. I, carpii sau callipizii în această perioadă, sunt menționați de: Ptolomeu, p. 539, 543, 555; Dexip, p. 733; vol. II, Lactanțiu, p. 5; Eusebiu din Caesarea, p.11; Aurelius Victor, p. 25; Ammianus Marcellinus, p. 25-127; Gostar, N., Cetăţi dacice din Moldova, București, 1969; Bichir, Gh., Cultura carpică, București, 1984;Diaconu, Gh., Dacia din nord-vest în epoca romană. Carpii în teritoriul intracarpatic, 1986, 4, p. 296-308;
19.- Fontes Historiae Daco-Romanae, op. cit., vol. I, p. 539, 543, 555;
20.- Drăgan, C., I., Mileniul imperial al Daciei, București, 1986;
21.- Fontes Historiae Daco-Romanae, op. cit., p. 359; Strabon Geografia, București, 1974, vol. II, p.156;
22.- Petolescu, C.C., Din nou despre pretinsul război al lui Caracalla contra carpilor, în SCIVA, 39, 1988, 3, p. 281-286;
23.- Diculescu, C.C., Die Wandale und die Goten in Ungarn und Rumanien, Leipzig, 1923, p.6, 13-14; Schmidt, L., Geschichte der Wandalen , Munchen, 1942, p. 3-15; Vlassa, N., O pătrundere din vest a dacilor liberi pe teritoriul fostei provincii Dacia, în secolul al IV-lea e.n. (Descoperirile de la Cipău- "Gârle" ), în SCIVA, 16, 1965, 3, p. 501-518. Primii doi autori susțin existența unui regat germano(vandal)-roman în Transilvania după retragerea romană, cu capitala la Cluj-Napoca;
24.- Bichir, Gh., Cultura......, op.cit., p. 183-185;
25.- Dumitrescu, F., Pamfil, V.,......., Istoria limbii..., op. cit., p. 62-64; Rosetti, R., Istoria limbii române de la origini până în secolul al XVII-lea, București, 1968;
26.-Fontes Historiae Daco-Romanae, op. cit., vol. II, p. 49 (Anonymus Valesii); 81 (Panegirici latini); p. 111-113 (Auxentius din Durostor); p.133 (Ammianus Marcellinus); p. 307 (Zosimos); p. 425 (Iordanes); Preda, C., Circulația monedelor romane postaureliene în Dacia, în SCIVA, 26, 1975, 4, p. 441-485; Diesner, J., H., The Great Migration, Leipzig, 1978, p. 91-129; Barnea, I., La politica dell'Impero Romano nel Basso Danubio dopo il ritiro aureliano, în Coloquio italo-romano, Roma, 1982, p. 29-44 (extras); Barnea, I., Iliescu,O., Constantin cel Mare, București, 1982, p. 29-44;
27.- Palade, V., Ateliere pentru lucrat piepteni din os din secolul al IV-lea de la Bârlad-Valea Seacă, în Arheologia Moldovei, IV, 1966, p. 261-276; Idem, Noi ateliere de lucrat piepteni din corn de cerb în secolul al IV-lea e.n. la Valea-Seacă, în Carpica, II, 1969, p. 233-252; Idem, Centrul meșteșugăresc de prelucrare a cornului de cerb de la Bârlad-Valea Seacă datând din secolul al IV-lea e.n., în Studii şi comunicări de istorie a civilizației populare din România, nr.1, Sibiu, 1981, p. 179-215; Țau, S., Nicu, M., Ein beschrifteter Glasbecher aus der Nekopole von Barcea-Tecuci (4 Jahrhundert U.Z.), în Dacia, serie nouă, XXIX, 1985, 1-2, p.165-166; Davidescu, M., Cetatea romană de la Hîrșova, București, 1989, p. 27-120; Spiritualitate şi istorie la Întorsătura Carpaților, volum editat de A. Plămădeală, Buzău, 1983, p. 69-77;
28.- Izvoarele istoriei românilor, ediția C. Popa-Lisseanu, București, 1934-1939, op. cit., vol I, p. 26, 27 ,43, 88; vol. XV, p. 67, 107; Fontes Historiae Daco-Romanae, op. cit., vol. II, p. 413, 427, 445, 457, 471;
29.- Procopius din Caesarea, Războiul cu goții, ediția H. Mihăescu, București, 1963, p. 180-254; Bolșacov-Ghimpu, A., A., La localisation de la forteresse Turris, în Revue des études sud-est européennes, VII, 1969, 4, p. 686-690;
30.- Laszlo, Gy., Études archéologiques sur l'histoire de la société des Avares, Budapesta, 1955, p. 5-14, Guboglu, M., Turcii selgiuci şi statele lor în Studii şi articole de istorie, XXXII, 1976, p. 33-43; Derijavin, N.,S.,Slavii în vechime, București, 1949, p. 9-12; Lemerle, P., Invasions et migrations dans Balkans depuis la fin de l'époque romaine jusqu'an VIII siecle, în Revue historique, 221, fascicola 2, 1954, p. 265-308; Fontes Historiae Daco-Romanae, op. cit., vol.II, p. 539, 551, 603; Sâmpetru, M., Situația imperiului romano-bizantin la Dunărea de Jos la sfârșitul secolului al VI-lea şi începutul celui de al VII-lea, în SCIVA, 22, 1971, 2, p. 271-245;
31.- Macinskii, D., A., K voprosu o teritoriia obitaniia slavian v. I-VI vekah, în Arheologicenskii Zbornik, Leningrad, 17, 1976, p. 82-100; Goriunov, A., E., Rannie etapă istorii slavian Dneprovskogo Levoberejia, Leningrad, 1981, p. 11-82; Sedov, V., V., Vostocinîe slaviane v. VI-XIII v.v., Moscova, 1982, p. 3-45;
32.- Zeiller, J., Les origines chrétiennes dans les provinces danubiennes d'Empire Romain, Paris, 1918, p. 555;
33.- Burn, E., A., Nicetas of Remesiana, his Life and Works, Cambridge, 1905, 13. Citat din Paulinus Nolanus, Carmina, XVII, p. 55-56: " donec optato patriam vehatur lactus ad urbem,... patrioque reddat limite tutum...".
Image
comparare.rca/campion24broker/emitere.electronica
User avatar
englezul
Posts: 4404
Joined: Tue Oct 02, 2012 6:47 am
Location: Timisoara
Contact:

Re: Istoria acestui pamant

Post by englezul »

Scurt si la obiect :mrgreen:
AndreiVajnaII
Posts: 2862
Joined: Mon Oct 01, 2012 10:47 pm

Re: Istoria acestui pamant

Post by AndreiVajnaII »

Deci eu am dovada incontestabila ca ungurii or fost in Ardeal inaintea romanilor. :D

Magyarosaurus ("Magyar lizard") is a genus of dwarf sauropod dinosaur from late Cretaceous Period (early to late Maastrichtian) in what is now Romania. It is one of the smallest-known adult sauropods, measuring only six meters in length. The type species is Magyarosaurus dacus. Magyarosaurus was found to be a close relative of Rapetosaurus in the family Saltasauridae in the sauropod clade Titanosauria in a 2005 study of the titanosaurs by Kristina Curry Rogers.

Remains belonging to at least ten individuals have been recovered from the Hunedoara region (Sânpetru Formation) in the area which is now western Romania.

http://en.wikipedia.org/wiki/Magyarosaurus

Avramiancuzaurus inca n-a fost gasit.
Post Reply