Pagina 1 din 1

Scriitorii din Banat

Scris: Lun Oct 01, 2012 11:13 pm
de PSC
Continuarea discuțiilor despre scriitorii din Banat http://acspolitimisoara.myforum.ro/-vp997.html#997

Re: Scriitorii din Banat

Scris: Vin Oct 05, 2012 2:53 pm
de Ivanhoe
Hertha Muller, scriitoare banateana, a luat premiul Nobel pentru literatura:
http://ro.wikipedia.org/wiki/Herta_Muller

Re: Scriitorii din Banat

Scris: Vin Oct 05, 2012 3:07 pm
de holstein
Sincer, nici în ziua de astazi înca nu am ajuns sa înteleg de ce a luat acest premiu. Subiectul abordat de ea, nu era nici decum unul "nou". Dar na, ne bucuram cu ea, cai dea´noastra. :)

Re: Scriitorii din Banat

Scris: Dum Oct 07, 2012 5:26 pm
de diegis37
Am citit doua carti ale doamnei Müller,dar m-am chinuit sa le termin,scrie greoi(proza poetica) si pe o germana (perfect de corecta,poate chiar prea) dar se observa substratul romanesc ,ce nu este deloc rau.Noi cel putin intelegem acel substrat,dar ceilalti (neromani) ce pot intelege?Istrati mi se pare a fi atat de romanesc incat nici pana azi nu pot intelege de ce altii il inteleg?
Premiul Nobel are nuante din ce in ce mai politice (pana si Obama a luat premiul pentru pace ? ) Dar totusi este bine ca avem si noi ceva :)

Re: Scriitorii din Banat

Scris: Sâm Noi 03, 2012 7:51 pm
de englezul
O nouă carte despre cel mai iubit club din Banat! "Poli nu piere, va trăi mereu!"

Deşi situaţia Politehnicii e în poate cea mai neclară situaţie din istorie, spiritul formaţiei timişorene rămâne viu. După cartea specială dedicată clubului alb-violet la aniversarea din 2011: "Poli 90 - între lacrimi de bucurie şi tristeţe", profesorul Gheorghe Popa îşi lansează marţi noua creaţie: "Poli nu piere, va trăi mereu!".

Noua carte are 652 de pagini, dintre care 64 sunt color. Prefaţa e scrisă de profesorul Ion V. "Jackie" Ionescu şi printre noutăţile pe care le aduce se numără mai multe fotografii inedite, relatări în premieră şi portrete speciale ale celor care au făcut parte din cel mai iubit club al Banatului: jucători, antrenori şi conducători ai Politehnicii Timişoara.

"Poli nu piere, va trăi mereu!" a apărut la editura Eurostampa iar lansarea oficială va vea loc marţi, 13 noiembrie, de la ora 11, la sala multifuncţională de la Consiliul Judeţean Timiş.

C. B.

http://www.banatsport.ro/stiri/o-nou%C4 ... %83i-mereu

Re: Scriitorii din Banat

Scris: Mie Feb 13, 2013 9:49 am
de duranviola
Pe urmele celui mai mare romancier sârb, care a crescut la Timişoara

Timişoara a dat nume uriaşe pentru literatura europeană, dar sunt nemeritat marginalizaţi în cultura românească. Unul dintre ei este Miloş Crnjanski, considerat cel mai mare scriitor al Serbiei.

“În ţara noastră se vorbeşte despre cultura românească în sensul că ar fi toată cultura cu putinţă, ceea ce este o percepţie unilaterală care sărăceşte cultura din România care nu este numai românească. Timişoara este şi oraşul lui Karl Kerényi, Herta Müller sau Miloş Crnjanski şi nu doar al performanţelor culturale locale româneşti, hrănite mai adesea, din păcate, de o mediocritate harnică şi cam atât”, spune criticul literar Daniel Vighi.

Câţi dintre români ştiu că Miloş Crnjanski, cel mai mare important romancier din Serbia, este şi timişorean. Asta pentru că o mare parte din viaţă a trăit-o la Timişoara. Copilăria, şcoala primară, adolescenţa şi liceul sunt legate de Timişoara. Nu mulţi ştiu! Astăzi, poartă numele unei uliţe mărginaşe în cartierul Mehala, dar şi acela scris greşit.

“A primit numele uneia dintre aceste recent rebotezate uliţe ale Mehalei. Numele său este scris greşit: Cirneanski Miloş. Potrivit grafiei latine, numele se scrie Miloş Crnjanski şi se citeşte, cu aproximaţie, Miloş Ţârnianski”, a explicat scriitorul şi jurnalistul Duşan Baiski.

A făcut liceul Piarist

Miloş Crnjanski s-a născut pe 26 octombrie 1893 la Csongrad (în Ungaria), însă la vârsta de trei ani ajunge cu părinţii la Timişoara, după ce tatăl său primeşte un post de funcţionar. Micuţul Miloş începe să înveţe la şcoala sârbească, din Piaţa Unirii, sub îndrumarea lui Duşan Berici, care avea să joace un rol important în viaţa viitorului scriitor.

Învăţătorul Beria era un mare cunoscător de literatură, cu mult talent actoricesc şi totodată şeful opoziţiei în comunitatea bisericească şi expert în dreptul naţional şi bisericesc. Şcoala lui Beria îşi va pune puternic amprenta pe viaţa ulterioară a copilului Miloş de atunci”, a mai declarat Baiski.

Gimnaziul l-a făcut la Liceul Piarist, despre care Miloş Crnjanski va scrie într-una dintre volumele sale. <Până la moartea tatălui meu, spre sfârşitul clasei a cincea de liceu, am fost un elev mediocru. După aceea, am decis să fiu printre primii. Am fost printre primii>.

Primele poezii le-a scris în perioada liceului de la Timişoara, apoi le-a publicat în ziarul sârbesc Golub din Zombor, între 1908-1911. În 1912 a publică în revista Bosanska vila, de la Sarajevo.

A locuit în Piaţa Unirii

Până la examenul de maturitate, a locuit împreună cu mama sa într-un apartament din Piaţa Unirii nr. 5, unde se află şi astăzi centrul comunităţii sârbe.

“Prieteni îi erau <fiii nobililor catolici şi surorile lor parfumate> alături de care lua ore de franceză. A luat şi ore de engleză cu un profesor căruia trenul îi retezase amândouă picioarele. Tot în particular a învăţat şi pictura. Îşi aduce aminte de o serie de prieteni de pe vremea aceea: Kalinfalvi Jurka Gyula, Kapdebo Elemér, Gică. Miloş a jucat fotbal mai întâi în selecţionata gimnaziului, a activat la clubul de gimnastică al Timişoarei, iar începând din clasa a VII-a, la clubul feroviarilor Kinizsi, un club profesionist de fotbal. Cel mai bun prieten de la acest club i-a fost lăcătuşul Sidon, prin care a început să se familiarizeze cu literatura socialistă. Participă la demonstraţiile socialiştilor la teatru, cu prilejul reprezentaţiei cu <Hoţul> lui Bernstein, fiind ulterior interogat de poliţie”, a mai susţinut Duşan Baiski.

În 1912, Miloş Crnjanski se înscrie la Academia de Exporturi de la Rijeka, unde nu rămâne decât până în 1913, iar apoi pleacă la Viena, pentru a se înscrie la Facultatea de Medicină.

“Scârbit de ideea de a fi nevoit să suporte duhoarea din pivniţelor unde se făceau disecţiile, a renunţat la studiile medicale. Va fi înrolat în armată, dar, descoperindu-se că avea probleme cu plămânii, va ajunge la spital. Cu ajutorul mătuşii sale, o prinţesă austriacă, şi al unei verişoare de-a mamei, călugăriţă la Viena, Miloş va fi multă vreme plimbat de la un spital la altul, pentru a scăpa de front. În 1916, este totuşi dus la muncă la Seghedin, apoi în Italia, unde va fi repartizat la o unitate comandată de Reiter Sandor, un vechi prieten din Timişoara, al cărui tată, arhitect, construia case în cartierul Elisabetin”, a mai spus Duşan Baiski.

Cu gândul la Timişoara

Timişoara va fi amintită de Miloş Crnjanski în numeroase cărţi. Iată un exemplu din romanul “Migraţiile”:

“În inima oraşului se aflau multe clădiri construite în stil baroc: marea catedrală catolică, vestită pentru concertele din Bach care se organizau aici, mănăstirea fraţilor catolici, între care una, cea a piariştilor, a fost şcoala mea…Timişoara se dezvolta pe atunci rapid, căruţele alergau prin oraş pe roţi de cauciuc, iar printre ele se vedeau, deja, primele automobile. Femeile se îmbrăcau după ultima modă de la Paris, adusă prin Viena, iar deasupra pălăriilor ample am urmărit zborul celui dintâi aeroplan”.

Duşan Berici, învăţătorul lui Miloş Crnjanski, s-a aruncat de la etajul doi al clădirii din Piaţa Unirii. Nu a lăsat niciun mesaj, dar se pare că gestul său s-a datorat sărăciei.

eregrinari în Europa

După terminarea Facultăţii de Filosofie de la Belgrad, va lucra ca profesor la Pančevo şi Belgrad, unde va preda istoria şi limba sârbă.

“În paralel, va avea o intensă activitate publicistică. Va înfiinţa săptămânalul Ideje, revistă pentru literatură, probleme politice şi sociale, considerată a fi de orientare fascistă, însă la care a colaborat şi viitorul laureat sârb al premiului Nobel pentru literatură, Ivo Andrici.

În 1936, va pleca la Berlin, în calitate de corespondent de presă, iar în 1938, la Roma, în aceeaşi postură. Vor urma şederi la Lisabona, apoi la Londra, unde va lucra pentru serviciul de informaţii al guvernului în exil al Regatului Iugoslaviei”, a mai spus Duşan Baiski, cel care a tradus în limba română romanul “Migraţiile”, apărut în 1991 la Editura de Vest.

Tradus în limba franceză, “Migraţiile” a fost declarat de critica pariziană drept “cel mai bun roman străin al anului 1987”, iar la Belgrad a fost numit “romanul deceniului” din literatura iugoslavă. “Cărţile lui Miloš Crnjanski au fost traduse în patrusprezece limbi”, a mai spus Baiski.

În 1951, Crnjanski va primi şi cetăţenia engleză. Revine în Jugoslavia de abia în 1965. Moare la Belgrad, în 30 noiembrie 1977.

http://adevarul.ro/locale/timisoara/fot ... index.html

oameni de seama care s-au nascut, perindat, trait in Timisoara, iar autoritatile nu le apreciaza la adevarata lor valoare.....a se vedea si cazul Johnny Weismuller............. :-\

Re: Scriitorii din Banat

Scris: Mie Mar 20, 2013 9:06 am
de duranviola
Cornel Ungureanu
Istoria literaturii din Banat. Momentele inaugurale*

E greu să elaborăm o istorie culturală a Banatului fără a numi începătorii, adică autorii care scriau în româneşte, nemţeşte, sârbeşte, uneori în latină şi în greacă. Şi care abandonau Caransebeşul, Lugojul sau Oraviţa spre a studia la Budapesta sau la Caşovia (Kosice), la Cracovia sau la Agram (Zagreb) sau în alte locuri din Europa. Erau oameni ai Imperiului şi erau mândri să alcătuiască gramatici, să traducă Biblia (sau măcar primele părţi ale Cărţii sfinte), să fie dascăli şi să realizeze lungi poeme pedagogice. Gabriel Ivul sau Petre Lupul, Mihail Halici sau Nicolae Oţălea sunt personalităţi inaugurale ale scrisului românesc, uneori definitorii pentru Europa Centrală a contactului etnic şi a dialogurilor intraconfesionale. Nu sunt "scriitori români" în sensul curat al termenului, dar un Gabriel Ivul, născut în 1619 la Caransebeş, cu studii la Şcoala catolică de aici, dar şi la Graz şi la Viena poate fi considerat caşovian, dacă numele de Caşovia şi centrul cultural definit de Caşovia, Kosice azi, mai spune ceva cititorului în anul 2006. Sigur că ar trebui să-i spună, după cum ar trebui să-i spună şi Orăştie, important centru cultural românesc din Transilvania, căruia Mihail Halici (n. 1643, Caransebeş) îi va lăsa averea. Mihail Halici a studiat la Universitatea din Leyda, iar în 1694 îl vom găsi la Londra. E autorul unui dicţionar român - latin şi a unui poem – primul scris în româneşte.
Secolul al optsprezecelea propune câteva personalităţi citabile. Născut în 1751, Stoica de Haţeg, probabil "ultimul cronicar" al literaturii române, scrie în română, germană şi sârbă şi este tălmaci/interpret al împăraţilor ("de la Viena") care trec prin Banat. O Scurtă Istorie a Banatului, o Cronică a Banatului sunt cărţile sale definitorii, dar şi traducerile, manualele prin care voia să dea impuls învăţământului trebuie considerate cu atenţie. Excepţional cărturar este Paul Iorgovici, cu studii la Vârşeţ (azi în Serbia), apoi la Seghedin, Pojon, Viena, cu stagii îndelungate în bibliotecile de la Roma şi de la Paris (aci asistă la decapitarea lui Ludovic al XVI-lea). Un Calendar spre întrebuinţarea norodului sloveno sârbesc şi românesc (Viena, 1794) şi uriaşul Glosar în patru limbi: română, latină, germană franceză, din care a extras Observaţii de limbă românească (Buda, 1799) oferă pagini esenţiale pentru înţelegerea începutului comparatismului central- şi est-european.
Autor nepereche este şi Nicolae Oţălea, primul fabulist al Banatului şi al literaturii române. Născut la Denta, lângă Timişoara, el va publica la Viena în 1784 Alese fabule, texte importante pentru evoluţia europeană a acestui gen literar. Prima jumătate a secolului al XIX-lea bănăţean poate începe cu Petre Lupul (Lupulov). Spre deosebire de confraţii săi ardeleni sau bănăţeni, Petru Lupul se orientează către culturile italiană şi franceză. Îşi face studiile la Verona, şi apoi urmează ştiinţele juridice la Pesta. Va fi profesor de filozofie/teologie la Zara (Zadar), apoi director al Şcolilor româneşti din Caransebeş. A vorbit şi a scris în româneşte, nemţeşte, sârbeşte, ungureşte, italieneşte şi franţuzeşte. E un iluminist întârziat, preocupat în cărţile sale de "povăţuirea norodului", preluând numeroase pagini din iluminiştii francezi. Omul povăţuit de minte devine, cel puţin pentru câteva poeme, îndreptar pentru Mihail Eminescu (1850-1889), cel mai de seamă poet al românilor.
Secolul al XIX-lea al scrisului bănăţean numără iniţiative demne de semnalat în cadrul literaturii dialectale româneşti. Victor Vlad Delamarina (1870-1896) este primul şi cel mai însemnat poet român dialectal, autor al unor texte devenite celebre, precum Al mai tare om din lume, ironie la adresa emfazei locale. Bănăţeanul, localnicul, insul din Lugoj (centru cultural al Banatului) ar fi "cel mai tare om din lume". După unirea Banatului cu ţara (1919) literatura dialectală nu a mai avut aproape nicio importanţă, aşa că modelul ilustrat de Victor Vlad Delamarina n-a mai avut ecou, cel puţin în literatura majoră din România. Tot un lugojean, Ion Popovici Bănăţeanul(1869-1893), se numără între primii autori de literatură "burgheză", citadină. Nuvela Din viaţa meseriaşilor se înscrie în literatura obiectivă care analizează metamorfozele vieţii sociale din Banatul "meseriaşilor". Subliniem meritele acestui autor (poet, prozator, traducător, eseist) şi el mort tânăr, având în vedere faptul că proza românească este dominată de literaturaa rurală. În secolul al XIX-lea, dar şi în secolul XX, România este o ţară de sate.
În secolul al XIX-lea importante prezenţe ale literaturii sârbe afirmă în Banat (sau pornind din Banat) o literatură excepţională. Cărturarul Dositei Obradovici, una dintre figurile majore ale luminismului sârb, marele poet Branko Radicevici şi romancierul cel mai de seamă al literaturii sârbe, Miloş Crnjanski revendicaţi de acest ţinut jalonează devenirea literaturii din ţara vecină.
Unirea cu ţara pune accente noi asupra relaţiei dintre români, germani, maghiari, sârbi, evrei. Relaţia este excelentă, şi faptul că Robert Reiter(1899-1989), unul dintre vârfurile avangardei maghiare, prieten şi colaborator al lui Kassak Lajos, colaborator la reviste imoprtante ale Europei Centrale (Der Sturm, Viena, Ma, Budapesta) traduce cele mai frumoase balade româneşti (Mioriţa, Meşterul Manole) în limba germană este plin de semnificaţii.
Nu trebuie să trecem peste relaţia dintre Robert Reiter (după 1949 va scrie sub pseudonimul de Franz Liebhard), Franyo Zoltan şi Aurel Buteanu .E un triunghi de o mare importanţă pentru Timişoara culturală a secolului trecut. Sunt traducători, eseişti, cărturari care colaborează la revistele trilingve (Banatul) sau la revistele de stânga (Vrerea) ale oraşului. Lucrul cel mai important din alianţa celor trei este neobişnuita activitate de traducător, mai ales a ultimilor doi. Amândoi au trecut la începutul anilor cincizeci prin închisorile comuniste, amândoi au publicat numeroase traduceri sub pseudonim (erau, în anii cincizeci ai comunismului, autori interzişi), dar au publicat şi multe traduceri care au contribuit la buna relaţie între culturile Europei Centrale : Franyo din germană în maghiară (Faust) şi română, dar şi din română în germană (antologii ample de traduceri din Eminescu, dar şi din poezia românească de azi). Iar Aurel Buteanu i-a tradus în română pe Kassak Lajos, Karinthy Frigyes ş.a.
Prieten (aliat) al celor trei esteIon Stoia-Udrea, (1901–1977). Este un poet, traducător, editor şi jurnalist cu merite reale în viaţa culturală timişoreană/bănăţeană. Între 1920 şi1924 face literele şi filozofia la Bucureşti. În 1924, o călătorie pe Mediterana îi prilejuieşte întâlnirea cu Jim Hayford care îl pune în contact cu poezia negrilor americani. Între 1927 şi 1930 cercetează istoria Banatului în arhivele imperiale de la Viena. În aceeaşi perioadă face studii de actorie şi regie la Berlin şi Muenchen. În 1932 intră în publicistica românească cu revista Vrerea, care va deveni cea mai importantă publicaţie culturală timişoreană din perioada interbelică. Colaborează la ea importanţi scriitori şi istorici ai locului ca Virgil Birou, Franyo Zoltan, Traian Birăescu, Meliusz Jozsef. E ales în comitetul provizoriu al Ligii împotriva războiului sub egida căruia se desfăşoară la Timişoara câteva acţiuni cu ecou notabil. În 1938, odată cu apropierea războiului revista e interzisă. Reapare în perioada 1945-1947. Scriu în ea cei mai însemnaţi poeţi români, de la Ion Caraion la Ştefan Aug. Doinaş, dar şi primii traducători în româneşte ai lui Quasimodo, Montale şi Umberto Saba, Silvio Guarnieri (italian, mentor al tinerilor scriitori timişoreni) şi Petre Sfetca. Revista e desfiinţată în 1948, în 1949 Ion Stoia-Udrea este arestat. Este un "tovarăş de drum" neconvenabil? Încercase să-şi tragă pe sfoară şefii? În 1950 iese din închisoare stabilindu-se în satul natal, Greoni, apoi la Timişoara şi din nou la Greoni .
Om de stânga, prieten cu Ernst Toller, (din care traduce Cartea rândunelelor) Stoia-Udrea aparţine, ca poet, stângii expresioniste centraleuropene. Cântecul Uzinei (Vrerea, ian-feb. şi martie-aprilie 1935), poem ce ar fi trebuit să devină Cartea Uzinei stă sub influenţa poeziei sociale a lui Aron Cotruş (Aron Cotruş este cel mai important expresionist român). Imaginile uzinei tentaculare, ale oraşului muncitoresc au forţă, modelele nu sunt dizolvante, dar versurile curg (uneori) silnic, lăsând impresia de producţie ocazională. De altfel, nu doar poetul, ci şi traducătorul e subordonat omului de acţiune, jurnalistului mobilizat de o acţiune de asanare socială. Proiectele de traducere din Walt Whitman, ca şi traducerile din poezia negrilor americani (Negrii sub zgârie nori, 1942) evocă, în preajma şi în timpul războiului, opţiuni clare , nelipsite de tăiş polemic, pentru democraţie. Poemul dramatic Veacul de foc , publicat în noua serie a VreriiLume fără cer şi Romul Ladea (elev al lui Brâncuşi – dar nu continuator al lui) printr-o prietenie memorabilă, Stoia-Udrea a definit, alături de aceştia, un timp al emancipării bănăţene. (1945) se hrăneşte din acelaşi spirit utopizant care anima stânga intelectuală românească după război. Element coagulant al mişcării literare bănăţene , el a stimulat ieşirea din provincialism prin acţiuni decise, între care cea mai importantă a fost adeziunea la scrisoarea către Lovinescu a cerchiştilor. Legat de romancierul Virgil Birou, autorul unei sociografii citabile despre minele de cărbuni din Banat,
După perioada întunecată a unui deceniu de represalii culturale şi de realism-socialist, literatura Banatului trebuie a fi judecată pornind de la acţiunea culturală a unui poet excepţional, Petre Stoica, întâiul traducător în limba română al lui Kafka şi al poeţilor expresionişti germani, important lider al reînnoirilor literare din anii şaizeci ai secolului trecut, printr-o poezie retro, care învie lumea de odinioară a Banatului. Întâi fixat lângă revista Steaua din Cluj (revistă importantă pentru evoluţia poeziei şi a scrisului românesc), apoi pe lângă revista Secolul XX (cea mai importantă/vie revistă de literatură universală din lagărul comunist) Petre Stoica a fost un adevărat vârf de lance în viaţa culturală românească. Poezia sa, a avut o influenţă citabilă asupra postmodernismului românesc (curent cu ecouri decisive în ultimele decenii ale secolului trecut).
Personaj înnoitor al prozei a fost în deceniul al şaptelea al secolului XX Sorin Titel, scriitor care a suportat represaliile anilor cincizeci (exclus din Facultate, ameninţat cu închisoarea). Este unul dintre scriitorii care realizează ruptura cu realismul socialist, printr-o proză care pune în centrul ei adolescenţii, bătrânii şi artiştii. Şi printr-o proză care pune în centrul ei visul. Grupul scriitorilor onirici (cei mai importanţi dintre ei , Dumitru Ţepeneag, Leonid Dimov, Virgil Mazilescu, Sorin Titel) se sustrag "indicaţiilor de partid, care puneau accentul pe "realitate" – aşazisa realitate a succeselor socialiste – prin apelul la "vis", la peisajul nocturn, despărţit de logica existenţei diurne. "Onirismul" este singurul curent literar din ţările comuniste care, în anii şaizeci, se opune propagandei oficiale. Relaţia lui Sorin Titel cu proza franceză în general (este comentator de literatură franceză, eseist interesat de noul roman), dar şi cu Claude Simon sau Alain Robbe Grillet în special îl apropie de "noul roman". Dejunul pe iarbă (1969) este primul nouveau roman românesc, iar Lunga călătorie a prizonierului, o parabolă antitotalitară care a fost tradusă, cu succes, în Franţa şi Olanda.
În apropierea oniricilor se situează Şerban Foarţă, deopotrivă eseist, traducător (traducerile sale din Mallarmé au stârnit entuziasmul lui Emil Cioran), poet de o excepţională virtuozitate, pictor, critic literar. Poeziile sale "balcanice" dar şi caligramele sale, compoziţiile de mare subtilitate îl aşează între cele mai însemnate personalităţi ale scrisului de astăzi.. Tot între cei mai importanţi scriitori de astăzi este Livius Ciocârlie, creatorul şcolii timişorene de semiotică, autor fundamental nu doar prin eseurile sale, cât mai ales prin jurnalele sale, înnoitoare în interiorul acestui gen "literar". Ca şi Sorin Titel, pune în centrul scrisului său prozastic lumea Europei Centrale, redefinită prin scrisul mai tinerilor Viorel Marineasa şi Daniel Vighi. Cercetarea sistematică a Europei Centrale a devenit şi unul dintre obiectivele revistei Orizont, dar şi a grupului A treia Europă. Tinerii adunaţi în jurul lui Mircea Mihăieş, Adriana Babeţi, Cornel Ungureanu, Valeriu Leu, dar şi a Smarandei Vultur şi a Gabrielei Colţescu au adus contribuţii importante la redefinirea spaţiului geografic, geopolitic, cultural, literar al Europei, pornind de la Europa Centrală. Câteva zeci de cărţi de eseu, traduceri, istorie orală (Biblioteca A treia Europă) au reuşit să dea o imagine nouă, nu doar Banatului. Nu putem să încheiem fără a aminti succesul de care s-a bucurat, în 1990, romanul Femeia în roşu, semnat de Mircea Nedelciu, Adriana Babeţi Mircea Mihăieş. Interzisă sub comunism, cartea a devenit expresia cea mai importantă a prozei postmoderne româneşti. Cu un fantezist, dar excepţional eseu final, romanul defineşte cum nu se poate mai bine un Banat al Europei Central : un ţinut solidar cu Europa cum niciunul din România.

* Textul va apărea în traducere franceză în volumul Le Banat : un Eldorado aux confins. Textes réunis par Adriana Babeţi, coordination éditoriale Cécile Kovacshazy editat de Centrul Interdisciplinar de Cercetări Central Europene, ( Hors série, nr.4 – 2007) de la Universitatea Paris IV Sorbona.

http://www.memoriabanatului.ro/index.ph ... inaugurale

daca nu ne cunoastem valorile, cum putem sa le apreciem ?

Re: Scriitorii din Banat

Scris: Dum Mar 24, 2013 10:47 am
de duranviola
ÎMPĂRATUL MALL-UȘTELOR
Posted on March 20, 2013

Oricât aș încerca să caricaturizez în scris o parte a faunei care mișună brownian prin eclatantul Mall, realitatea mă izbește de fiecare dată în tâmplă cu eleganța unui ciocan pneumatic. Cuvintele pălesc pur și simplu în fața comportamentului și limbajului unor preudosapienși prin definiție, iar țopârlănia cu un vădit caracter contestatar față de tot ce înseamnă normele latente ale bunului-simț, se transformă într-un autentic performance al antiartei involuntare.

Și pentru a fi mai explicit, dați-mi voie să redau, atât cât îmi permit limitele vocabularului, un episod petrecut în zona scărilor rulante care duc spre zenitul gastronomic al food-court-urilor plebeice din Mall.

Un anume grăsan, acompaniat la câțiva pași de ariergarda-i feminină cu tente la fel de obeze, mergea tacticos și crăcănat pe holurile centrului comercial, ca o limuzină fără amortizoare pe străzile mizere ale Bronxului. Se uita șăgalnic în toate părțile, așteptându-se să fie scanat cum roade o scobitoare în colțul gurii și își gletuiește cu mare tact pe sub pantalonii de trening pereții scrotului, lipiți probabil ca niște meduze de pulpele legănânde.

Ajuns pe scările rulante, și-a vărât mâna stângă în buzunar, de unde a scos câteva semințe de floare, zvârlindu-le spre cavitatea bucală cu o precizie demnă de Mărgelatu, după care a scuipat pur și simplu cojile peste banda de susținere, sub care funcționează o terasă fancy. Ce poate fi mai umilitor pentru niște sămânțari spălați pe creier decât să fie puși sub dușul de coji biodegradabile al unui sămânțar murdar la suflet?

Ajuns sus, tipul a fost întâmpinat de câțiva tineri care împărțeau pliante ale diverselor restaurante. Acesta a luat un flier, s-a uitat rânjind la el, a făcut câțiva pași în față și a mimat gestul ștergerii la cur cu respectiva hârtiuță, dar nu pe la spate, ci prin față! Chiar nu mi-am imaginat vreodată că această manevră se poate executa și într-un asemenea mod…după care a mototolit pliantul și, evident, l-a aruncat pe jos, continuându-și călătoria inițiatică spre vălău. Acesta a fost gestul care a completat întruchiparea antonimului nobleții, pentru că nu m-aș încumeta să-l calific pe respectivul individ folosind vreun cuvânt deja existent și acceptat de filologie.

După ce s-a înfruptat cu un hamburger cu de toate, și-a aprins o țigară din care a tras cu nesaț. Imediat a apărut un om de ordine care l-a atenționat s-o stingă, pentru că fumatul este interzis. Omul nostru corpolent s-a uitat cu o scârbă infinită la bodyguard, strigându-i printre dinți femeii care încă mai rumega o șaormă: „Hai bă să mergem, că-mi ba` pula-n molu lor!“

Comportamentul individului era atât de bădăranesc încât friza performance-ul artistic contemporan, practicat de mulți fake-ri care se strofoacă să scoată chestii șocante din cutia goală de pe umeri! Era ceva aproape fascinant în mimica lui gregară, în râsul horcăit și în privirea animalică…O simbioză ciudată între omul cavernelor din zorii preistoriei și mutantul sociopat de la periferiile capitalismului.

Punând în practică fanteziile maligne ale unora, tipul s-a șterf efectiv la cur cu estetica urâtului, cu negarea negației, cu postmodernismul, cu dadaismul, cu florile răului, cu arta contemporană scatofilă și cu tot ce înseamnă conceptul de civilizație și artă consumeristă. Am impresia că nici dacă aș scrie o sută de texte satirice la adresa homo-(nă)mallus-ului, nu aș reuși să-l înjosesc în halul în care a făcut-o acest împărat al muștelor ce gravitează în jurul rahatului urban, tot mai urât mirositor.

http://goranmrakic.wordpress.com/2013/0 ... l-ustelor/

Re: Scriitorii din Banat

Scris: Lun Mar 25, 2013 1:07 am
de Sdou
duranviola scrie:ÎMPĂRATUL MALL-UȘTELOR
Posted on March 20, 2013

Oricât aș încerca să caricaturizez în scris o parte a faunei care mișună brownian prin eclatantul Mall, realitatea mă izbește de fiecare dată în tâmplă cu eleganța unui ciocan pneumatic. Cuvintele pălesc pur și simplu în fața comportamentului și limbajului unor preudosapienși prin definiție, iar țopârlănia cu un vădit caracter contestatar față de tot ce înseamnă normele latente ale bunului-simț, se transformă într-un autentic performance al antiartei involuntare.

Și pentru a fi mai explicit, dați-mi voie să redau, atât cât îmi permit limitele vocabularului, un episod petrecut în zona scărilor rulante care duc spre zenitul gastronomic al food-court-urilor plebeice din Mall.

Un anume grăsan, acompaniat la câțiva pași de ariergarda-i feminină cu tente la fel de obeze, mergea tacticos și crăcănat pe holurile centrului comercial, ca o limuzină fără amortizoare pe străzile mizere ale Bronxului. Se uita șăgalnic în toate părțile, așteptându-se să fie scanat cum roade o scobitoare în colțul gurii și își gletuiește cu mare tact pe sub pantalonii de trening pereții scrotului, lipiți probabil ca niște meduze de pulpele legănânde.

Ajuns pe scările rulante, și-a vărât mâna stângă în buzunar, de unde a scos câteva semințe de floare, zvârlindu-le spre cavitatea bucală cu o precizie demnă de Mărgelatu, după care a scuipat pur și simplu cojile peste banda de susținere, sub care funcționează o terasă fancy. Ce poate fi mai umilitor pentru niște sămânțari spălați pe creier decât să fie puși sub dușul de coji biodegradabile al unui sămânțar murdar la suflet?

Ajuns sus, tipul a fost întâmpinat de câțiva tineri care împărțeau pliante ale diverselor restaurante. Acesta a luat un flier, s-a uitat rânjind la el, a făcut câțiva pași în față și a mimat gestul ștergerii la cur cu respectiva hârtiuță, dar nu pe la spate, ci prin față! Chiar nu mi-am imaginat vreodată că această manevră se poate executa și într-un asemenea mod…după care a mototolit pliantul și, evident, l-a aruncat pe jos, continuându-și călătoria inițiatică spre vălău. Acesta a fost gestul care a completat întruchiparea antonimului nobleții, pentru că nu m-aș încumeta să-l calific pe respectivul individ folosind vreun cuvânt deja existent și acceptat de filologie.

După ce s-a înfruptat cu un hamburger cu de toate, și-a aprins o țigară din care a tras cu nesaț. Imediat a apărut un om de ordine care l-a atenționat s-o stingă, pentru că fumatul este interzis. Omul nostru corpolent s-a uitat cu o scârbă infinită la bodyguard, strigându-i printre dinți femeii care încă mai rumega o șaormă: „Hai bă să mergem, că-mi ba` pula-n molu lor!“

Comportamentul individului era atât de bădăranesc încât friza performance-ul artistic contemporan, practicat de mulți fake-ri care se strofoacă să scoată chestii șocante din cutia goală de pe umeri! Era ceva aproape fascinant în mimica lui gregară, în râsul horcăit și în privirea animalică…O simbioză ciudată între omul cavernelor din zorii preistoriei și mutantul sociopat de la periferiile capitalismului.

Punând în practică fanteziile maligne ale unora, tipul s-a șterf efectiv la cur cu estetica urâtului, cu negarea negației, cu postmodernismul, cu dadaismul, cu florile răului, cu arta contemporană scatofilă și cu tot ce înseamnă conceptul de civilizație și artă consumeristă. Am impresia că nici dacă aș scrie o sută de texte satirice la adresa homo-(nă)mallus-ului, nu aș reuși să-l înjosesc în halul în care a făcut-o acest împărat al muștelor ce gravitează în jurul rahatului urban, tot mai urât mirositor.

http://goranmrakic.wordpress.com/2013/0 ... l-ustelor/
E clar ca omu le are cu metafora, tot respectu pentru asta. Din pacate, Cimitirul Belu e plin de talente care una spuneau si alta fumau. :ymalien: