Cornel Ungureanu
Istoria literaturii din Banat. Momentele inaugurale*
E greu să elaborăm o istorie culturală a Banatului fără a numi începătorii, adică autorii care scriau în româneşte, nemţeşte, sârbeşte, uneori în latină şi în greacă. Şi care abandonau Caransebeşul, Lugojul sau Oraviţa spre a studia la Budapesta sau la Caşovia (Kosice), la Cracovia sau la Agram (Zagreb) sau în alte locuri din Europa. Erau oameni ai Imperiului şi erau mândri să alcătuiască gramatici, să traducă Biblia (sau măcar primele părţi ale Cărţii sfinte), să fie dascăli şi să realizeze lungi poeme pedagogice. Gabriel Ivul sau Petre Lupul, Mihail Halici sau Nicolae Oţălea sunt personalităţi inaugurale ale scrisului românesc, uneori definitorii pentru Europa Centrală a contactului etnic şi a dialogurilor intraconfesionale. Nu sunt "scriitori români" în sensul curat al termenului, dar un Gabriel Ivul, născut în 1619 la Caransebeş, cu studii la Şcoala catolică de aici, dar şi la Graz şi la Viena poate fi considerat caşovian, dacă numele de Caşovia şi centrul cultural definit de Caşovia, Kosice azi, mai spune ceva cititorului în anul 2006. Sigur că ar trebui să-i spună, după cum ar trebui să-i spună şi Orăştie, important centru cultural românesc din Transilvania, căruia Mihail Halici (n. 1643, Caransebeş) îi va lăsa averea. Mihail Halici a studiat la Universitatea din Leyda, iar în 1694 îl vom găsi la Londra. E autorul unui dicţionar român - latin şi a unui poem – primul scris în româneşte.
Secolul al optsprezecelea propune câteva personalităţi citabile. Născut în 1751, Stoica de Haţeg, probabil "ultimul cronicar" al literaturii române, scrie în română, germană şi sârbă şi este tălmaci/interpret al împăraţilor ("de la Viena") care trec prin Banat. O Scurtă Istorie a Banatului, o Cronică a Banatului sunt cărţile sale definitorii, dar şi traducerile, manualele prin care voia să dea impuls învăţământului trebuie considerate cu atenţie. Excepţional cărturar este Paul Iorgovici, cu studii la Vârşeţ (azi în Serbia), apoi la Seghedin, Pojon, Viena, cu stagii îndelungate în bibliotecile de la Roma şi de la Paris (aci asistă la decapitarea lui Ludovic al XVI-lea). Un Calendar spre întrebuinţarea norodului sloveno sârbesc şi românesc (Viena, 1794) şi uriaşul Glosar în patru limbi: română, latină, germană franceză, din care a extras Observaţii de limbă românească (Buda, 1799) oferă pagini esenţiale pentru înţelegerea începutului comparatismului central- şi est-european.
Autor nepereche este şi Nicolae Oţălea, primul fabulist al Banatului şi al literaturii române. Născut la Denta, lângă Timişoara, el va publica la Viena în 1784 Alese fabule, texte importante pentru evoluţia europeană a acestui gen literar. Prima jumătate a secolului al XIX-lea bănăţean poate începe cu Petre Lupul (Lupulov). Spre deosebire de confraţii săi ardeleni sau bănăţeni, Petru Lupul se orientează către culturile italiană şi franceză. Îşi face studiile la Verona, şi apoi urmează ştiinţele juridice la Pesta. Va fi profesor de filozofie/teologie la Zara (Zadar), apoi director al Şcolilor româneşti din Caransebeş. A vorbit şi a scris în româneşte, nemţeşte, sârbeşte, ungureşte, italieneşte şi franţuzeşte. E un iluminist întârziat, preocupat în cărţile sale de "povăţuirea norodului", preluând numeroase pagini din iluminiştii francezi. Omul povăţuit de minte devine, cel puţin pentru câteva poeme, îndreptar pentru Mihail Eminescu (1850-1889), cel mai de seamă poet al românilor.
Secolul al XIX-lea al scrisului bănăţean numără iniţiative demne de semnalat în cadrul literaturii dialectale româneşti. Victor Vlad Delamarina (1870-1896) este primul şi cel mai însemnat poet român dialectal, autor al unor texte devenite celebre, precum Al mai tare om din lume, ironie la adresa emfazei locale. Bănăţeanul, localnicul, insul din Lugoj (centru cultural al Banatului) ar fi "cel mai tare om din lume". După unirea Banatului cu ţara (1919) literatura dialectală nu a mai avut aproape nicio importanţă, aşa că modelul ilustrat de Victor Vlad Delamarina n-a mai avut ecou, cel puţin în literatura majoră din România. Tot un lugojean, Ion Popovici Bănăţeanul(1869-1893), se numără între primii autori de literatură "burgheză", citadină. Nuvela Din viaţa meseriaşilor se înscrie în literatura obiectivă care analizează metamorfozele vieţii sociale din Banatul "meseriaşilor". Subliniem meritele acestui autor (poet, prozator, traducător, eseist) şi el mort tânăr, având în vedere faptul că proza românească este dominată de literaturaa rurală. În secolul al XIX-lea, dar şi în secolul XX, România este o ţară de sate.
În secolul al XIX-lea importante prezenţe ale literaturii sârbe afirmă în Banat (sau pornind din Banat) o literatură excepţională. Cărturarul Dositei Obradovici, una dintre figurile majore ale luminismului sârb, marele poet Branko Radicevici şi romancierul cel mai de seamă al literaturii sârbe, Miloş Crnjanski revendicaţi de acest ţinut jalonează devenirea literaturii din ţara vecină.
Unirea cu ţara pune accente noi asupra relaţiei dintre români, germani, maghiari, sârbi, evrei. Relaţia este excelentă, şi faptul că Robert Reiter(1899-1989), unul dintre vârfurile avangardei maghiare, prieten şi colaborator al lui Kassak Lajos, colaborator la reviste imoprtante ale Europei Centrale (Der Sturm, Viena, Ma, Budapesta) traduce cele mai frumoase balade româneşti (Mioriţa, Meşterul Manole) în limba germană este plin de semnificaţii.
Nu trebuie să trecem peste relaţia dintre Robert Reiter (după 1949 va scrie sub pseudonimul de Franz Liebhard), Franyo Zoltan şi Aurel Buteanu .E un triunghi de o mare importanţă pentru Timişoara culturală a secolului trecut. Sunt traducători, eseişti, cărturari care colaborează la revistele trilingve (Banatul) sau la revistele de stânga (Vrerea) ale oraşului. Lucrul cel mai important din alianţa celor trei este neobişnuita activitate de traducător, mai ales a ultimilor doi. Amândoi au trecut la începutul anilor cincizeci prin închisorile comuniste, amândoi au publicat numeroase traduceri sub pseudonim (erau, în anii cincizeci ai comunismului, autori interzişi), dar au publicat şi multe traduceri care au contribuit la buna relaţie între culturile Europei Centrale : Franyo din germană în maghiară (Faust) şi română, dar şi din română în germană (antologii ample de traduceri din Eminescu, dar şi din poezia românească de azi). Iar Aurel Buteanu i-a tradus în română pe Kassak Lajos, Karinthy Frigyes ş.a.
Prieten (aliat) al celor trei esteIon Stoia-Udrea, (1901–1977). Este un poet, traducător, editor şi jurnalist cu merite reale în viaţa culturală timişoreană/bănăţeană. Între 1920 şi1924 face literele şi filozofia la Bucureşti. În 1924, o călătorie pe Mediterana îi prilejuieşte întâlnirea cu Jim Hayford care îl pune în contact cu poezia negrilor americani. Între 1927 şi 1930 cercetează istoria Banatului în arhivele imperiale de la Viena. În aceeaşi perioadă face studii de actorie şi regie la Berlin şi Muenchen. În 1932 intră în publicistica românească cu revista Vrerea, care va deveni cea mai importantă publicaţie culturală timişoreană din perioada interbelică. Colaborează la ea importanţi scriitori şi istorici ai locului ca Virgil Birou, Franyo Zoltan, Traian Birăescu, Meliusz Jozsef. E ales în comitetul provizoriu al Ligii împotriva războiului sub egida căruia se desfăşoară la Timişoara câteva acţiuni cu ecou notabil. În 1938, odată cu apropierea războiului revista e interzisă. Reapare în perioada 1945-1947. Scriu în ea cei mai însemnaţi poeţi români, de la Ion Caraion la Ştefan Aug. Doinaş, dar şi primii traducători în româneşte ai lui Quasimodo, Montale şi Umberto Saba, Silvio Guarnieri (italian, mentor al tinerilor scriitori timişoreni) şi Petre Sfetca. Revista e desfiinţată în 1948, în 1949 Ion Stoia-Udrea este arestat. Este un "tovarăş de drum" neconvenabil? Încercase să-şi tragă pe sfoară şefii? În 1950 iese din închisoare stabilindu-se în satul natal, Greoni, apoi la Timişoara şi din nou la Greoni .
Om de stânga, prieten cu Ernst Toller, (din care traduce Cartea rândunelelor) Stoia-Udrea aparţine, ca poet, stângii expresioniste centraleuropene. Cântecul Uzinei (Vrerea, ian-feb. şi martie-aprilie 1935), poem ce ar fi trebuit să devină Cartea Uzinei stă sub influenţa poeziei sociale a lui Aron Cotruş (Aron Cotruş este cel mai important expresionist român). Imaginile uzinei tentaculare, ale oraşului muncitoresc au forţă, modelele nu sunt dizolvante, dar versurile curg (uneori) silnic, lăsând impresia de producţie ocazională. De altfel, nu doar poetul, ci şi traducătorul e subordonat omului de acţiune, jurnalistului mobilizat de o acţiune de asanare socială. Proiectele de traducere din Walt Whitman, ca şi traducerile din poezia negrilor americani (Negrii sub zgârie nori, 1942) evocă, în preajma şi în timpul războiului, opţiuni clare , nelipsite de tăiş polemic, pentru democraţie. Poemul dramatic Veacul de foc , publicat în noua serie a VreriiLume fără cer şi Romul Ladea (elev al lui Brâncuşi – dar nu continuator al lui) printr-o prietenie memorabilă, Stoia-Udrea a definit, alături de aceştia, un timp al emancipării bănăţene. (1945) se hrăneşte din acelaşi spirit utopizant care anima stânga intelectuală românească după război. Element coagulant al mişcării literare bănăţene , el a stimulat ieşirea din provincialism prin acţiuni decise, între care cea mai importantă a fost adeziunea la scrisoarea către Lovinescu a cerchiştilor. Legat de romancierul Virgil Birou, autorul unei sociografii citabile despre minele de cărbuni din Banat,
După perioada întunecată a unui deceniu de represalii culturale şi de realism-socialist, literatura Banatului trebuie a fi judecată pornind de la acţiunea culturală a unui poet excepţional, Petre Stoica, întâiul traducător în limba română al lui Kafka şi al poeţilor expresionişti germani, important lider al reînnoirilor literare din anii şaizeci ai secolului trecut, printr-o poezie retro, care învie lumea de odinioară a Banatului. Întâi fixat lângă revista Steaua din Cluj (revistă importantă pentru evoluţia poeziei şi a scrisului românesc), apoi pe lângă revista Secolul XX (cea mai importantă/vie revistă de literatură universală din lagărul comunist) Petre Stoica a fost un adevărat vârf de lance în viaţa culturală românească. Poezia sa, a avut o influenţă citabilă asupra postmodernismului românesc (curent cu ecouri decisive în ultimele decenii ale secolului trecut).
Personaj înnoitor al prozei a fost în deceniul al şaptelea al secolului XX Sorin Titel, scriitor care a suportat represaliile anilor cincizeci (exclus din Facultate, ameninţat cu închisoarea). Este unul dintre scriitorii care realizează ruptura cu realismul socialist, printr-o proză care pune în centrul ei adolescenţii, bătrânii şi artiştii. Şi printr-o proză care pune în centrul ei visul. Grupul scriitorilor onirici (cei mai importanţi dintre ei , Dumitru Ţepeneag, Leonid Dimov, Virgil Mazilescu, Sorin Titel) se sustrag "indicaţiilor de partid, care puneau accentul pe "realitate" – aşazisa realitate a succeselor socialiste – prin apelul la "vis", la peisajul nocturn, despărţit de logica existenţei diurne. "Onirismul" este singurul curent literar din ţările comuniste care, în anii şaizeci, se opune propagandei oficiale. Relaţia lui Sorin Titel cu proza franceză în general (este comentator de literatură franceză, eseist interesat de noul roman), dar şi cu Claude Simon sau Alain Robbe Grillet în special îl apropie de "noul roman". Dejunul pe iarbă (1969) este primul nouveau roman românesc, iar Lunga călătorie a prizonierului, o parabolă antitotalitară care a fost tradusă, cu succes, în Franţa şi Olanda.
În apropierea oniricilor se situează Şerban Foarţă, deopotrivă eseist, traducător (traducerile sale din Mallarmé au stârnit entuziasmul lui Emil Cioran), poet de o excepţională virtuozitate, pictor, critic literar. Poeziile sale "balcanice" dar şi caligramele sale, compoziţiile de mare subtilitate îl aşează între cele mai însemnate personalităţi ale scrisului de astăzi.. Tot între cei mai importanţi scriitori de astăzi este Livius Ciocârlie, creatorul şcolii timişorene de semiotică, autor fundamental nu doar prin eseurile sale, cât mai ales prin jurnalele sale, înnoitoare în interiorul acestui gen "literar". Ca şi Sorin Titel, pune în centrul scrisului său prozastic lumea Europei Centrale, redefinită prin scrisul mai tinerilor Viorel Marineasa şi Daniel Vighi. Cercetarea sistematică a Europei Centrale a devenit şi unul dintre obiectivele revistei Orizont, dar şi a grupului A treia Europă. Tinerii adunaţi în jurul lui Mircea Mihăieş, Adriana Babeţi, Cornel Ungureanu, Valeriu Leu, dar şi a Smarandei Vultur şi a Gabrielei Colţescu au adus contribuţii importante la redefinirea spaţiului geografic, geopolitic, cultural, literar al Europei, pornind de la Europa Centrală. Câteva zeci de cărţi de eseu, traduceri, istorie orală (Biblioteca A treia Europă) au reuşit să dea o imagine nouă, nu doar Banatului. Nu putem să încheiem fără a aminti succesul de care s-a bucurat, în 1990, romanul Femeia în roşu, semnat de Mircea Nedelciu, Adriana Babeţi Mircea Mihăieş. Interzisă sub comunism, cartea a devenit expresia cea mai importantă a prozei postmoderne româneşti. Cu un fantezist, dar excepţional eseu final, romanul defineşte cum nu se poate mai bine un Banat al Europei Central : un ţinut solidar cu Europa cum niciunul din România.
* Textul va apărea în traducere franceză în volumul Le Banat : un Eldorado aux confins. Textes réunis par Adriana Babeţi, coordination éditoriale Cécile Kovacshazy editat de Centrul Interdisciplinar de Cercetări Central Europene, ( Hors série, nr.4 – 2007) de la Universitatea Paris IV Sorbona.
http://www.memoriabanatului.ro/index.ph ... inaugurale
daca nu ne cunoastem valorile, cum putem sa le apreciem ?