Istoria acestui pamant

User avatar
Pffv
Posts: 4073
Joined: Mon Oct 01, 2012 9:43 pm
Location: Timisoara

Re: Istoria acestui pamant

Post by Pffv »

orangetm wrote:Intreaba-i pe ei: ba, cine sunteti, de unde ati aparut si de ce aveti basca?
Nu pot ca nu-i topicul ...bun ! Sa nu-l stric si pe asta !
User avatar
orangetm
Posts: 4171
Joined: Mon Oct 01, 2012 10:01 pm

Re: Istoria acestui pamant

Post by orangetm »

Ba-i bun topicul... :D
Image
comparare.rca/campion24broker/emitere.electronica
User avatar
Pffv
Posts: 4073
Joined: Mon Oct 01, 2012 9:43 pm
Location: Timisoara

Re: Istoria acestui pamant

Post by Pffv »

orangetm wrote:Ba-i bun topicul... :D
Daca nu stii ceva in plus (posibil ) atunci nu este ...potrivit (ca bun e in ...general) .
User avatar
orangetm
Posts: 4171
Joined: Mon Oct 01, 2012 10:01 pm

Re: Istoria acestui pamant

Post by orangetm »

Revenim la celti, da? :D
Nea, ia ochelarii, multa rabdare si un pachet de duhan si purcede la lecturat.

Avertizare: cititul in exces NU dauneaza grav sanatatii!

:-B
Image
comparare.rca/campion24broker/emitere.electronica
User avatar
orangetm
Posts: 4171
Joined: Mon Oct 01, 2012 10:01 pm

Re: Istoria acestui pamant

Post by orangetm »

Misteriosul Avalon

…misteriosul tărâm al legendelor si cântecelor eroice celtice. Avalon… locul unde sufletul merge pentru a se vindeca şi a se revigora cu energii divine… misteriosul tărâm despre care legendele lumii celtice spun întotdeauna că există acum şi în veci…nicăieri şi pretutindenea …Un ţinut în afara timpului căci în el sălăşluieşte Eternitatea…existent în spaţiu şi timp pentru a certifica lucrurile din afara timpului…Pâmânt sfânt unde se împleteşte puterea şi credinţa… unde ne întoarcem din nou acasă.

Avalon-Insula merelor

Numele Avalonului derivă din celticul afal/abal ce se tălmăceşte cu înţelesul măr.Prin urmare, Avalonul este „ insula merelor”. Or, mărul în tradiţia celtică este considerat Arborele Vieţii ce susţine şi leagă între ele cele trei tărâmuri fiindu-le în acelaşi timp sursă a hranei spirituale. Conform legendelor celtice acest măr creşte pe o insulă din Cealaltă Lume purtând pe ramurile sale fructele imortalităţii, din care dacă mănâncă cineva, se vindecă de orice boală şi devine cunoscător al tainelor de dincolo de lume ( iniţiat). Din acest punct de vedere Avalonul este identic cu Centrul Spiritual Suprem, cu Paradisul Terestru care este identic cu Centrul Lumii. Mai mult, el este identic cu Grădina Hesperidelor, unde cresc merele de aur, pe care autorii antici o plasează în regiunile hiperboreene în apropiere de Coloanele lui Hercule, situate la Okeanos Potamos, vechea denumire a Istrului ( Dunărea). Dacă vom decoperi locul unde creşte Mărul tradiţiei celtice atunci înseamnă că suntem în inima Avalonului! Şi iată că urmaşii pelasgilor, a oamenilor divini, a acelor Tuatha de Danaan, strămoşi ai celţilor, care după ce îşi îndeplinesc misiunea civilizatoare se retrag din nou în Avalon ne oferă cel puţin o parte (pentru început) din dezlegarea misterului.

Tradiţia românescă ne surprinde cu următoarele afirmaţii: Pământul este o insulă de argint cu osie de aur. Acolo ( în acea „ insulă”) e Cetatea lui Dumnezeu şi…Mărul Roşu. Toate apele lumii ies din Mărul Roşu, se răspândesc în lume şi se întorc la Mărul Roşu. Marea în care e ( a se înţelege cu care se învecinează) Mărul Roşu se cheamă Marea Neagră iar Mărul Roşu este Osia Pământului. El se găseşte acolo unde-i Buricul Pământului iar pe Buricul Pământului este Muntele Sfânt. Hm.. fără comentarii! Vom explica doar că Osia Pământului este Columna Cerului, Axis Mundi a legendelor vechi şi că ea se află în Muntele Sfânt al întregii antichităţi: Bucegiul! Ori Buricul Pământului este identic cu Centrul Lumii cu acel Polus Geticus de la care se adapă toate tradiţiile ortodoxe. Inclusiv cea celtică.

Avalon – insula lui Apollo

Atenţia ne este atrasă acum de o complicaţie fonetică ce face din Avalon „ Insula Strălucirii”. Spuneam că numele Avalonului are ca rădăcină cuvântul celtic „ abal”( măr). Numai că aceeaşi rădăcină stă şi la baza numelui zeului Ablun care nu este altul decât Apollo/ Zamolxe zeul cerului şi al soarelui hiperborean. Din acest punct de vedere, Avalonul, devenit prin această complicatie fonetică Insula lui Apollo, este identic cu Insula Leuke din Marea Neagră ( Cronidă), identică la rândul său cu sweta-dwipa Insula Strălucirii din tradiţia hindusă, care este sediul zeului solar Vishnu purtătorul crucii hiperboreene, svastika. Ori svastika este un simbol al Polului care Pol în toate tradiţiile autentice este simbolul Centrului. Pentru că centrul despre care este vorba, este punctul fix pe care toate tradiţiile se invoiesc să-l desemneze ca Pol, deoarece în jurul său se efectueză rotaţia lumii. Ori în acest Centru întotdeauna se înalţă Arborele Vieţii şi Muntele Sfânt. Mai mult, svastika , emblemă a lui Apollo şi a lui Vishnu totodată, „ este simbolul si emblema Polului; căci în adevăr lumea se învârteşte în jurul lui, Polul însuşi rămânând imobil şi neafectat de mişcarea pe care o produce”. Şi iată că insula lui Ablun/ Apollo/ Zamolxe devine pe nesimţite „ insula de sticlă” denumire aplicată şi Avalonului care în simbolistica sa primară nu reprezintă altceva decât ideea de inviolabilitate. Tot legată de ideea de inviolabilitate este legată si tradiţia celtică a „ceţurilor Avalonului”.

Legendele celtice spun că insula Avalon era învăluită în ceaţă , ceaţă care o delimita de lumea muritorilor si care o ascundea privirilor celor neavizaţi. Această „ceaţă” este tot una cu Vălul Mayei din tradiţia extrem orientală care, odată „ ridicat”, arată adevărul ascuns în spatele iluziei. De fapt Maya este identic cu numele Maria aplicat Marii Zeiţe hiperboreene, denumită de unele tradiţii zeiţa cu 1000 de feţe. Doar cel ce ridică „ ceţurile Avalonlui” este capabil să vadă adevărata faţă a Fecioarei Lumii din textele gnostice de mai târziu.

Revenind la ideea de Pol spiritual, identică în tradiţiile arhaice cu cea de Centru al Lumii, la care se pretează şi Avalonul, vom spune că acesta niciodată nu a fost plasat în Anglia. Nu avem nici o mărturie în acest sens nici istorică nici mitică şi nici de altă natură. Însă poetul roman Marţial ne oferă cu ce-a mai mare precizie, valorificând o tradiţie care era încă vie în perioada romană clasică, localizarea acestui Pol. În Epigramele sale el se adresează soldatului Marcellinus spunând: „ Soldat Marcellin, tu mergi acum să iei pe umerii tăi cerul hiperborean si astrele Polului getic”

Ori a spune Geticus Polus înseamnă o desemnare clară a faptului că Polul se afla în Dacia!

Această exprimare nu este o figură de stil poetică deoarece romanii cunoşteau foarte bine existenţa şi a altor popoare la nord de geţi!

Avalonul ca pământ solar şi polar totodată este identic în acelaşi timp cu Siria primitivă despre care Homer ne spune că este o insulă dincolo de Ogygia, descriere ce o face să fie tot una cu Thula hiperboreeană, pământul Soarelui, pământul lui Apollo. Ori Apollo era zeul suprem al luminii solare şi al cerului hiperborean. Mai ştim de asemenea că reşedinţa de scaun a Siriei primitive era Heliopolis, „ Oraşul Soarelui”. Dacia ne oferă din nou surprize şocante. Densuşianu plasează Ogygia, cu o documentaţie care nu lasă loc la interpretări, în Dacia Hiperboreană, iar în Muntenia a existat cetatea Heliopolis, considerată capitală a statului dac pe vremea lui Dromichaites/ Dromichete. Că Siria primitivă era Dacia Hiperboreană si nu Siria istorică ne-o dovedeste o altă tradiţie hiperboreană, anume cea sanscrită, unde Soarele este pomenit cu numele de Surya, termen foarte apropiat fonetic de Siria!

Avalon-tărâmul femeilor

Tradiţiile bretone si irlandeze ne spun că Avalonul era condus de un număr de trei preotese păzitoare ale Copacului Vieţii, mărul tradiţiei celtice, identificat cu Mărul Roşu al tradiţiei româneşti.Încă o identificare a Avalonului cu Grădina Hesperidelor, şi ele în număr de trei, plasată de Densuşianu si V Lovinescu la Dunărea de Jos, în Dacia. De asemenea Apollo/ Zamolxe, zeul cerului şi al soarelui hiperborean, era patronul muzelor, semidivinităţi feminine.

Pe de altă parte ciclul legendelor arthuriene este strâns legat de tradiţia „avalonică”. Explicam într-un articol anterior ( Sf Graal) că Arthur era trimisul Polului iar acum am afirmat, ca şi cu alte ocazii, că Polul era în Dacia. Or, întreaga viaţă a lui Arthur, şi chiar moartea sa este legată de femei. Arthur îşi leagă epopeea de nume precum : Igraine ( mama sa), Morgane le Fay ( stapâna insulei Avalon şi conducătoarea preoteselor de aici) acestea fiind de departe cele mai importante. Dată fiind importamţa lor să ne oprim un pic sa le studiem si să le descoprim secretul.

Igraine, este mama lui Arthur şi fiind considerată de legendele celtice ca deţând „ sângele” Avalonului, secretele iniţierii. Doar că umblând să căutam înţelesul cuvântului Igraine aflăm că acesta înseamnă lebădă. Phillipe Walter ne spune că în mitologie, gâsca este analogul lebedei sau al raţei. Cuvântul sanscrit hamsa desemnează pe rând cand lebăda când raţa când gâsca şi că în textele lor mitologice celţii nu par a face o distincţie clară între gâscă şi lebădă chiar dacă femeile din Cealaltă Lume iau acolo înfăţişarea lebedelor. În consecinţă Igraine este o zână pasăre, o Doamnă Lebădă /Gâscă care trimite la credinţele celtice despre femeia creatoare, femeia care procreează: Marea Mamă a zeilor şi a oamenilor deopotrivă.

Din nou misterele Avalonului celtic se revelează în realitatea legendară daco-românescă. Paftaua descoperită în mormântul lui Negru Vodă ne relevă un castel cu patru turnuri care, în Centru, chiar sub poarta de intrare ne arată imaginea unei lebede cu cap de femeie, simbol apollinic, hiperborean şi primordial ca şi hamsa tradiţiei hinduse.

Ori, am spus deja că în imaginarul celtic Avalonul era Centrul Lumii acolo unde se ridica Axa lumii , mărul cu poamele de aur din Grădina Hesperidelor identificat cu Mărul Roşu al tradiţiei româneşti. Castelul este Camelotul, capitala regelui Arthur, imagine a Ierusalimului Ceresc şi a Avalonului ca centru Spiritual al lumii, în care mama lui Arthur , Igraine este Regina-Mamă. De altfel Marea Zeiţă a antichităţii chiar purta la pelasgii de la Dunărea de Jos titlul de Rhea ( Regină). Identificată cu Zâna Zânelor în legendarul românesc ea chiar locuieste în nişte palate subterane dintr-o pesteră situată într-un munte înalt ( v. Zâna Zânelor sau iniţierea zamolxiană). Iată şi misterele iniţiatice ale Avalonului, locul unde se află castelul Sf Graal, cupa renaşterii. Dintr-un alt punct de vedere Marea Zeiţă a antichităţii pelasge, identificată cu Maica Domnului în creştinism, este Regina Cerului. Oare, putea Camelotul, simbol al regalităţii divine a regelui Arthur, identificat cu miticul Avalon ( Centrul Lumii), să fie plasat în altă parte decât acolo unde lebăda (Igraine) se uneşte cu dragonul (Uther Pendragon) ? Având în vedere cele spuse pană acum eu cred ca nu. Cu Cu atât mai mult cu cât legendarul românesc ne spune că atât castelul lui Ler Împărat/ Zamolxe/ Apollo cât si cel al Zânei Zânelor/ Doamna Lebadă erau plasate pe un Munte Înalt care se află acolo unde este Buricul Pământului sau Osia Lumii echivalentă cu maărul tradiţiei celtice. Iată şi originea vulturului bicefal. Garuda, vulturul tradiţiei hinduse unit cu lebăda sacră ,Hamsa! Cerul şi Pământul în fuziune în Centrul Lumii. De fapt Lebăda de pe paftaua lui Negru Vodă este plasată pe un câmp albastru ceea ce trimite exact la calitatea de Regină a Cerului…. la unirea dintre Rege şi Regină. Iată din noi misterele Avalonului dezlegate de tradiţia românescă a regalităţii sacre.

O altă femeie cu implicaţii importante în viaţa regului Arthur şi a Camelotului este Morgane La Fay. Deşi asupra acestui nume s-a purtat o vie controversă legată de semnificaţia sa , vom opta pentru etimologia „mor” (mare) + „rigain” ( regină). Prin urmare Morgane este Marea Regină. În vechea triadă celtică acestă Morgane/Morrigan este zeiţa războiului. Marea Zeiţă , Zeiţa Mamă întrucât era unica divinitate feminină a pelasgilor şi dacilor era adorată şi în ipostaza de zeiţă a războiului sub numele de Leto/ Lete/ Letea. Ori acest nume s-a păstrat în toponimia Deltei Dunării sub forma Grindului Letea. Dar , din punctul de vedere al etimologiei propuse, Morgane este identică cu Igraine Crăiasa lebedelor sau femeilor Avalonului care pe teritoriul sfânt se transformau în lebede. De fapt ea este aceea care, atunci când Arthur suferind din pricina rănii, îl duce în Avalon pentru vindecare venind într-o barcă. Este barca solară identică cu carul lui Apollo reprezentat de multiple descoperiri arheologice de care votive din mormintele tracilor la care sunt înhamate păsări.

Prin urmare Igraine şi Morgane la Fay este una si aceeaşi mare zeiţă , Doamnă a Avalonului odata prin calitatea sa regină mama a Camelotului identificată cu lebăda gravată pe paftaua lui Negru Vodă; a doua oară prin investititura lui Arthur cu însemnul suvearnităţii sacre: Sabia. Şi într-adevăr, tradiţia spune că sabia lui Arthur; Excalibur, a fost faurită în Avalon. Este aceeaşi sabie despre care vorbeşte Isus: „ Nu am venit să aduc pacea, ci sabia”! Iar suveranitatea sacră nu putea fi mandatată decat din Centrul Lumii!

Avalon. Ţinutul vieţii şi al morţii

După anumite tradiţii ale lumii celtice Avalonul mai era numit şi Ţinutul celor Vii prin vii înţelegându-se rasa divină originară, acei Tuatha de Danaan, strămoşi ai celţilor. Ori singura rasa pe care tradiţiile vechi o numeau divină şi asemenea zeilor ,după mărturiile greceşti de data aceasta, erau pelasgii. Pelasgii sub numele de hiperborei locuiau în Hiperboreea, centrul hiperborean extinzându-şi atributele şi epitetele şi asupra centrului atlantic. Aceasta înseamnă că Atlantida şi Hiperboreea sunt unul si acelaşi centru Spiritual al Lumii. Ori în legătură cu Atlantida, toate mărturiile, inclusiv cele celtice, sunt de acord în a spune că a dispărut ca urmare a unui îngheţ sau a unui potop. De fapt, tradiţia celtică numeşte acest teritoriu chiar cu titulatura de „ pământul de sub valuri”. Platon vine şi completează informaţia spunând că Atlantida a dispărut ca urmare a unui cutremur sub valurile oceanului.

Probabil veţi spune că bat câmpii cu succes…dar Atlantida era Insula Carpaţilor! Palton în dialogul Kritias ne oferă informaţii destul de bogate în legătură cu Atlantida şi aspectul ei geografic. Astfel: „ După datină, ţara toată era foarte înaltă şi ieşea pieptiş din mare; împrejurul nu era decât şesul înconjurând orasul, el însuşi împreşmuit de un inel muntos ce cobora pană pe ţărmul mării, şesul era neted, în terase, şi mai lung decât larg masurând de la uncapăt la altul 3000 de stadii în lungime şi 2000 de stadii pe povârniş, de la mare pana în centru, ţinutul aesta al insulei întregi era îndreptat spre miazăzi şi la adăpost de vânturile îngheţate care veneau de la miazănoapte. Cât priveşte munţii înconjurători, erau în vremea aceea vestite numărul lor, înalţimea, frumuseţea fară pereche faţă de toţi care sunt azi”. Luând o hartă fizică a României descoperim cu stupoare ca este vorba de Ardeal!

Depresiunea Transilvaniei este înconjurată de un inel muntos format din Munţii Carpaţi caz singular în lume şi atunci şi acum. Teritoriul este foarte înalt pentru că în interiorul arcului carpatic nu este o zonă de şes ci de dealuri teraste ce coboară în altitudine spre depresiunile marginale, altitudinea medie fiind de 400-600m. Într-adevăr pe lung de la N la S depresiunea Transilvaniei este mai lungă iar pe lat este mai îngustă. Ardealul propriu zis este ferit de vânturile de miazănoapte dar şi îndreptat spre S dacă tinem cont de curbura pe care o are spre partea sudică. Poate observa oricine ca Ardealul are o climă mai blândă decât restul ţării favorizată fiind de influienţele climatului oceanic. Fără a mai pune la socoteală că în zona mediteraneană, unde a fost plasată Atlantida, nu bat vânturile de miazănoapte ( crivătul în special). Prin urmare Atlantida trebuia să fie plasată undeva la latitudinea paralelei de 45 de grade unde acestea sunt destul de fregvente dar nu stăpânesc întrutotul. Vom spune şi că în dialogul Kritias nu se pomeneşte de Oceanul Atlantic ci de Marea Atlantică adică Marea de lângă Muntele Atlas. Şi într-adevăr în trecutul erelor geologice Transilvania era o veritabilă insulă înconjurată fiind de Okeanos Potamos ( Dunărea) care ocupa întreaga suprafaţă a Bărăganului actual, Marea Neagră şi Marea Panonică. Luând din nou harta vedem că muntii înconjurători sunt în numar de 7 ( mai multi după textulş citat): 3 grupe în carpaţii Orientalim 3 în Carpaţii Meridionali şi una singură constituind Apusenii!

Analizând textele lui Platon Densuşianu ajunge la o concluzie clară: „Din punct de vedere istoric, aici nu poate fi vorba de o dispariţiune sau submersiune totală a ţării ori a ţinutului numit Atlantis, ci numai de o inundare extraordinară, însă trecătoare.. probă în această privinţă o avem de la Diodor ( din Sicilia n.n) care ne vorbeşte despre unele tradiţiuni istorice ale atlanţilor (sau ale locuitorilor de lângă muntele Atlas) culese mai târziu de timpurile cele depărtate despre care vorbesc preoţii din Sais”. Vom spune acum că aceasta este partea reală, istorică a tradiţiilor legate de o cultură şi civilizaţie care de la un anumit moment avea să devină ascunsă şi de negăsit în lumea celtică. Iată o o altă faţetă a „ceţurilor Avalonului”.

Spuneam că Avalonul se mai numea si „pământul celor vii” sau Insula celor vii. Datorită pierderii acelei tradiţii primordiale aduse de Tuatha de Danaan veniţi din regiunea hiperboreană şi a retragerii lor în niste locaţii subterane sau chiar în Avalon, Insula Viilor s-a confundat adesea cu „ regiunea Morţilor” înţelegându-se prin aceasta rasa dispărută ca şi dispariţia înţelepciunii pe care o aduseră aceştia. Afirmaţia lui Densuşianu poate fi verificată prin etapele succesive ale ocultării acestei tradiţii primordiale primită de celţi de la hiperborei. În primul rând, dispariţia tuathanilor, retragerea în Centrul Suprem, de unde au venit şi apoi, dispariţia doctrinei druidice în confruntarea cu creştinismul.

Pământul uitat de timp

Tuathanii sau hiperboreii nu au dispărut aşa cum lasă să se înţeleagă legenda Atlantidei. Ei există si au existat întotdeauna. „ În sfârşit cât despre superioritatea tradiţiei dacice până în Evul mediu, în epoca întemeierii principatelor române, aceasta nu are nimic neverosimil; în privinţa epocilor mai moderne, poate să nu fie vorba decât de o transmie mai putin consistentă; evident este destul de dificil să găseşti ceva care să permită să fii absolut afirmativ în această problemă, ca şi atunci când este vorba să ştii până în ce moment tradiţia druidică, pe de altă parte, a rămas cu adevărat vie… Acesta (Regele Lumii-n.n) joacă un rol important în istoria Ioanei d’Arc, şi unii o consideră ca titlu al şefului unui anumit centru spiritual care, în acea epocă, ar fi existat încă undeva în Europa, fără să poată fi localizat însă într-un mod precis. Mă întreb dacă nu se poate face o apropiere cu numele acela de Căliman, Caraiman al cărui sens este în orice caz foarte apropiat” spune R. Guenon în corespondenţa sa cu V Lovinescu.

Însuşi Lovinescu ne spune următoarele: „ (Dacia) a fost centrul suprem al unei tradiţii mult mai puternice şi mai pure decât tradiţia celtică. Ocupaţia romană a durat numai de la 110 la 275 d.Ch, în total 185 de ani.Şi mai puţin de o treime din Dacia a fost ocupată; Transilvania şi Oltenia actuală. În tot restul ţării dacismul a subzistat fără să fie tulburat….Centrele spirituale ale dacilor se găseau în masivele centrale ale munţilor cei mai sălbatici şi mai de nepătruns din Europa. După părăsirea de către romani , avalanşa invaziilor barbare, care a durat mai mult de 1000 de ani, s-a preciptat peste Dacia făcând astfel imposibilă nu numai viaţa citadină ci chiar viaţa agricolă. O imensă pădure a acoperit Dacia şi viaţa pastorală s-a generalizat din nou mai ales în munţii centrali inaccesibili… În jur, barbarii goţi, ostrogoţi, vandali,gepizi,slavi,cumani,pecenegi, unguri, mongoli au făcut vid. Să lasăm pe istorici să se lamenteze si să constatăm că că acest fapt a ocrotit tot ceea ce trebuia să rămână neviolat…Tradiţia dacică a continuat să subziste netulburată, în afara istoriei care se făcea în jurul ei. Astfel , când în sec XIII-XIV când au fost întemeiate principatele Moldovei, Valahiei şi Transilvaniei, a căror reunire avea să formeze România modernă, Dacia era neatinsă de istorie, ea se găsea în sensul cel mai riguros şi literal al cuvântului ,în aceeaşi stare ca pe vremea în care domnea peste ea Ler Împărat”! „Apa trece , pietrele rămân” spune tradiţia românescă şi acei ţărani de prin crângurile şi cătunele munţilor,puţini şi bătrânicare mai stiu legendele şi tradiţiile legate de Centrul Lumii, de Regele Lumii şi de Marea Maică Dochia se încăpăţânează cu îndârjire să păstreze intactă Întelepciunea Sf Graal şi inviolabilitatea misteriosului Avalon, locul unde se ascunde aceasta.



Bibliografie:

1.Rene Guenon, Simboluri ale ştiinţei sacre, Buc,1997

2.V.Lovinescu, Dacia Hiperboreană, Buc, 1996

3.N Densuşianu, Dacia Preistorică, Buc, 2002

4. M.Eliade, Arta de a muri ( antologie), Cluj,2006

5. A Bucurescu, Dacia magică, Buc, 1999

6.Phillipe Walter, Arthur, ursul şi regele,Buc, 2006

7. Julius Evola, Misterul Graalului,Buc,2008

8. E. Delcea, Secretele Terrei.Istoria începe în Carpaţi, Craiova, volIV

9. Oriens revista de studii tradiţionale, Oradea,2006
Image
comparare.rca/campion24broker/emitere.electronica
User avatar
englezul
Posts: 4404
Joined: Tue Oct 02, 2012 6:47 am
Location: Timisoara
Contact:

Re: Istoria acestui pamant

Post by englezul »

orangetm wrote:Pana atunci, vreau un raspuns cat poti tu de concis :D la o intrebare:
Cine au fost celtii, de unde au aparut mai exact?!
Raspunsul este evident: celtii sunt scotieni din Glasgow, mai precis cei de la Celtic( pe care fie vorba intre noi am avut onoarea sa-i batem in mileniul trecut) =))
User avatar
Sdou
Posts: 909
Joined: Mon Oct 01, 2012 11:50 pm

Re: Istoria acestui pamant

Post by Sdou »

Un eseu foarte interesant

Identitatea românească în viziunile lui Mircea Vulcănescu, Emil Cioran şi Constantin Noica
Autor: Avram Andrei |



Odată cu secolul al XIX-lea, influenţaţi de ideile răspândite în întreaga Europă, cei care locuiau teritoriul actualei Romanii au încercat să se coaguleze într-un stat unitar şi să-şi construiască o identitate proprie, cea românească. De atunci şi până acum, concepţiile românilor despre ceea ce reprezintă ei în lume, despre ceea ce îi diferenţiază de ceilalţi, modalităţile de a caracteriza ţara în care trăiesc şi pe ei înşişi au fost foarte diferite, de la teorii etnocentriste până la lamentaţii penibile, de la considerarea teritoriului României ca fiind un fost centru al lumii până la identificarea acestuia cu un „punct de frontieră al Europei”, opiniile au fost diferite şi adesea contradictorii...însă ele au aparţinut unor oameni a căror identitate era românească.

Ceea ce îmi propun în acest eseu este să relev modalităţile de a-i caracteriza pe români şi ţara în care aceştia trăiesc a trei personaje care şi-au exprimat punctul de vedere cu privire la această problemă în diferite lucrări: Mircea Vulcănescu, Emil Cioran şi Constantin Noica. Alegerea lor ca punct de reper este subiectivă, însă, cu siguranţă mulţi se identifică cu unele dintre punctele de vedere ale filozofilor enumeraţi.

Într-una dintre variantele dedicaţiei Dimensiunii... către Emil Cioran, M.Vulcănescu scria: „Lui Emil Cioran,/Celui dornic de schimbare la faţă,/ acest răspuns/ din perspectiva veciniciei româneşti”. Astfel, cartea lui Mircea Vulcănescu se vrea a fi un răspuns la Schimbarea la faţă. El se angajează în acest demers de studiere a sufletului românului de multe ori prin studierea limbajului. Inspirat de lucrarea lui Vulcănescu, Constantin Noica, va analiza „sentimentul românesc al fiinţei” urmând acelaşi procedeu, accentul căzând asupra limbajului.

Vom expune perspectivele autorilor de cele mai multe ori juxtapuse pentru a observa mai uşor opiniile divergente sau similare.

Vulcănescu vs. Cioran – două viziuni adesea diferite

Pentru Mircea Vulcănescu, „un neam nu e niciodată o realitate închisă, sfârşită; ci o realitate vie. El nu e numai o realitate naturală, ci şi o realitate etică ; destinul unui neam nu e dat odată pentru totdeauna, el se actualizează problematic pentru fiecare generaţie şi pentru fiecare om. Istoria e plină de neamuri care s-au stins şi sunt şi neamuri care şi-au trădat destinul. Pentru fiecare din cei care avem temeiuri să ne simţim români, neamul se-nfăţişează ca o chemare”.[1]Fiind adusă în discuţie ideea de destin, să aflăm şi care este părerea lui Cioran cu privire la destinul romanilor: „-În momentul în care românii vor abandona ideea de destin, ca realitate sub care omul geme, incapabil de a se mişca, ei vor înţelege istoria şi poate i se vor integra”[2].

În opinia lui Vulcănescu, munca şi meritele înaintaşilor ne pot fi îndemnuri, chezaşi şi-n oarecare limite pot chiar suplinicarenţa noastră[3]; în schimb,românul stabilit la Paris considera că „înaintaşii noştri nu ne-au iubit destul, de au vărsat aşa de puţin sânge pentru libertate” [4]. După cum uşor putem observa, părerile celor doi par a se situa la poli diferiţi.

Mircea Vulcănescu susţine că „sufletul românilor se caracterizează printr-o serie de veleităţi de a fi în anumite feluri, printr-o serie de tentaţii, printr-o serie de reprezentări divergente despre sine, printr-o serie de sentimente de lipsa de actualitate care s-ar simţi întregite prin alunecarea în direcţia felului de a fi al anumitor altor popoare, pe care cu un cuvânt am încercat să le caracterizăm sub numele de ispite: ispita Romei, care a generat istoria culturală modernă a României, ne-a dat cronicarii, unirea religioasă şi şcoala latinistă; se întâlneşte azi la Blaj, cu nesfârşitul său şir de canonici; ispita greco-bizantină îl întâmpină pe bucureştean de cum iese la Mogoşoaia; ispita slavo-bizantină ne-a dat mânăstirile; ispita fondului nostru trac – pe Lucian Blaga, Vasile Pravan, Nae Ionescu, autohtoniştii; ispita franceză - paşoptismul funciar al întregii noastre culturi; ispita germană ne-a dat reacţiunea junimistă; ispita rusească – poporanismul şi, în parte, semănătorismul. Aceste ispite nu sunt caractere dominante, pentru că ele nu se manifestă ca existenţe depline, ci numai ca veleităţi, ca tendinţe de a depăşi şi de a ieşi din tine pentru a te întregi prin adaosul unei realităţi din afară, care te subjugă şi în care recunoşti parcă o identitate formativă primordială, un fel de întoarcere la izvoare![5]. Suntem siguri că pe Cioran nu l-ar fi mulţumit niciun fel de „întoarcere” atât timp cât afirma:„Trecutul României nu mă flatează deloc şi nici nu sunt prea mândru de strămoşii mei lipsiţi de orgoliu, că au putut dormi atât timp, în aşteptarea libertăţii”[6].

Cioran şi-ar fi dorit „o Românie cu populaţia Chinei şi destinul Franţei (...) deşi România nu poate fi o realitate fără acest viitor, noi trebuie să fim, însă, necruţători şi cu singura noastră speranţă” [7], iar Vulcănescu încearcă să-i taie elanul: „ei vor un român de mâine, creat după chipul şi asemănarea japonezului, a neamţului sau a neantului, care să nu mai fie aşa de decăzut cum e astăzi, ci să fie altfel, mai bun, mai tare. Eu arăt aici pe român aşa cum e, chiar când se crede cel de mâine”[8].

În opinia lui Vulcănescu, „la români exista o legătură a vieţii cu astrele, cu codrul, frăţia aceasta universală a lucrurilor omeneşti cu ale firii, legătura lor mitică şi întrepătrunderea sensului şi destinului lor (...). Ca şi la traci, două inimi se zbat în pieptul oricărui român. Una tine de chemarea pământului – de legătura omului cu cele de aici, de legătura lui cu ai lui, cu câmpul, cu vitele.[9] Lui Cioran tocmai această „solidaritate” cu pământul îi este nesuferita: „Străbunii noştri, cocârjaţi la pământ, de-abia se distingeau de ţărână. Deloc grăbiţi – unde să se fi dus? -, înaintau cu viteza plugarului: viteza veşniciei (...). Detestându-i pe ai mei, detestându-mi ţara, cu ţăranii ei atemporali, îmbătaţi de toropeală lor şi parcă plesnind de buimăceală, roşeam pentru aceasta ascendenţă, îi renegam, refuzam veşnicia lor de mâna a doua (...)O mare idee îi stăpânea: ideea destinului; eu o respingeam din toate puterile, vedeam în ea doar viclenia laşului, o scuză pentru toate renunţările, o expresie a bunului-simţ şi a funebrei sale filozofii”[10]

Analizând femeia şi bărbatul din punct de vedere al genurilor gramaticale ale limbii române, Vulcănescu afirma că „opoziţia dintre masculin şi feminin pare a nu avea în înţelegerea românească a existenţei numai o semnificaţie biologică, limitată numai la fiinţele vii şi la o anumită regiune a existenţei. Ea pare a purta până în miezul existenţial al fiinţei particulare, împrumutând acesteia caracter bărbătesc sau femeiesc în raport cu o anumită tărie sau slăbiciune lăuntrică a fiinţei sau aplecare spre lucrare sau primire şi prefacere. Neutralitatea care caracterizează ideea apuseană a fiinţei (insul), e străină concepţiei româneşti a existenţei. (...) Însuşirea masculină esenţială pare a fi ideea de lucrare, de acţiune; iar cea feminină, aceea de pasivitate, de receptivitate, de răsfrângere, de primire. De aceea, prototipul fiinţei bărbăteşti pentru român este Dumnezeu-Tatăl el însuşi; iar „lumea“, ca şi „vremea”, înţelese că matrice de existenţe, sunt fiinţe feminine. Iar prototipul feminităţii, în care firea întreagă ia chip femeiesc, este Maica Domnului, nu în sensul de generatoare cauzală a Dumnezeului-om (născătoare); ci în sensul de loc de-ntâlnire a lui Dumnezeu cu lumea, de fire primitoare de Dumnezeu şi pătimitoare pentru El. Caracterul acesta personal şi trans-obiectiv al insului metafizicii existenţei concrete româneşti iese şi mai întărit din constatarea că limba română nu cunoaşte al treilea gen, neutru, ci numai masculinul şi femininul, neutrul fiind înlocuit cu ambigenul, adică de o proprietate pe care o au anumiţi bărbaţi de a slăbi, în starea de mulţime; adică de a se altera şi de a-şi schimba firea sau caracterul bărbătesc în fire femeiască, atunci când se găsesc în multiplicitate.

Dar această slăbiciune a firii bărbăteşti a unui ins în , starea de mulţime este cu totul altceva decât „neutralitatea contruita tot pe tipul existenţei „lucrului” în limbile unde există”[11]. Slăbiciunea firii bărbăteşti predispuse la ambigen este considerată de Cioran slăbiciunea romanilor în general:„Lipsa de mister a românului îl face indiscret dincolo de orice margini; spune totdeauna tot ce are pe inimă. Ce-i mai rămâne atunci în ea? Un popor indiscret poate crede în Dumnezeu? Un individ în niciun caz. Românul nu scapă nicio ocazie de a-şi deşerta inima. Nu pleacă de aici un anumit pustiu al nostru? Există un mare deşert în România. Orice complexitate sufletească presupune zdrobiri interne, presiuni ascunse ale sufletului, timidităţi durabile şi taine îngropate. Ascunzişurile sufleteşti se alimentează din cadavrele propriului nostru trecut. (...) Nu există popor în lume care să facă o virtute din faptul de a nu munci. (...) Niciun român nu se simte personal vinovat. Toate ratările şi golurile şi le explică prin vidurile României, dezertând astfel de la responsabilitatea individuală.”[12]

Dumnezeul românilor

Cu privire la această problemă, Vulcănescu considera că „dacă adânceşti ce stă sub această lume de întâmplări, mergând până la rădăcina adică, iscodind pricina pentru care lucrurile se întâmplă pentru român, cercetând prilejul, rostul şi soarta a tot ce se întâmplă pentru român, dai desigur peste Dumnezeu. Dar ideea românului despre Dumnezeu este, filozofeşte, plină de surprize. Dumnezeul românului nu este o fiinţă abstractă, o esenţă imaterială a lumii, o putere impersoanală care stă sub fenomene. Dumnezeul românului apare ca o fiinţă, o fiinţă reală, particulară, un ins (...) Pentru român Dumnezeu poate lipsi uneori din lume ca fiinţa particulară, ca ins şi lumea poate fi „uitată de Dumnezeu” ori „căzută de la faţa lui”. (...) Nu numai arătarea lui Dumnezeu, umblând prin lume, dar toată lumea e concepută de român ca o revelaţie continuă şi ca o permanentă teofanie. Paradoxul pe care-l vădeşte dimensiunea românească ea existenţei, când înfăţişează pe Dumnezeu şi divinitatae ca pe o fiinţă personală particulară, ca pe un ins, ci nu ca pe o existenţă abstractă[13] şi în ciuda acestui lucru, îl considera responsabil de toate faptele.

Cioran nu neagă această reprezentare a lui Dumnezeu în sufletul românului, însă, o asemenea viziune îl revolta: „Dumnezeu este lipsă de progres”[14]; merge chiar mai departe şi vorbeşte despre o dorită „umilinţă” a lui Dumnezeu:„O cultură nu atinge culmi, decât în măsura în care individualităţile ei simt tentaţia demiurgiei. Marii creatori au ţintit o umilire a lui Dumnezeu. Orgoliul infinit este cea mai productivă salvare din mizeria condiţiei omeneşti”.[15]„Pentru a-l concepe exterior nouă, atotputernic şi suveran, un foarte vast ciclu de dezastre devine necesar. Condiţie pe care ţara mea o-ndeplineşte cu asupra de măsură. Ar fi o necuviinţă să creadă în efort, în utilitatea actului. Aşa că nici nu crede în ele şi, din respect pentru datină, se supune inevitabilului. Îi sunt recunoscător că mi-a dat ca zestre, odată cu codul disperării, acest tact, aceasta dezinvoltură în faţa Necesităţii, precum şi numărate situaţii fără ieşire şi arta de a mă deprinde cu ele.(...) Îi datorez nu numai cele mai strălucite, cele mai categorice eşecuri ale mele, dar şi priciperea de a-mi ascunde laşităţile şi de a-mi tezauriza recumuşcările”[16]

„A-i atribuit lui Dumnezeu reuşitele noastre de orice fel, a considera că nimic nu e opera noastră, ca totul e dat, singurul mijloc eficace de luptă împotriva trufiei. Sfatul e bun pentru stările fulgurante, în care intervenţia harului pare obligatorie, nu însă pentru detaşare, operaţie de subminare îndelungată şi grea, a care victimă este eul: cum să nu-ţi faci din ea un titlu de glorie? Degeaba se ridica nivelul nostru spiritual, nu ne schimbăm calitativ; rămânem prizonierii limetelor noastre”. [17]

În opinia românilor, ar exista, în toate rosturile lumii, alături de Dumnezeu, un ins tagaduitor şi stricător amestecat, alături de Dumnezeu, oarecare „lucru slab”, o parte de neîmplinire, ca un fel de cooperator negativ real. Cu toate că lucrul acesta nu poate fi tăgăduit, trebuie observat totuşi că, pentru concepţia românească a existenţei, lupta acesta dintre rău şi bine are un puternic caracter de iluzie venită din parţialitatea vedenie, din cuprinderea tuturor rosturilor lucrurilor, de scăpare în vederea tuturor posibilităţilor. [18]E clar că Mircea Vulcănescu face referire la raportarea românului la Diavol.Pentru Cioran –Diavolul, „în ciuda prestigiului şi a spaimei pe care o inspira numele său, el nu-i decât un administrator, un înger însărcinat cu munca de jos – cu istoria”[19], el fiind adevăratul conducător al treburilor omeneşti.

Românii – profeţi?

Vulcănescu găseşte o explicaţie şi la tendinţa romanilor de a tălmăci viitorul: „Timpul are şi el dimensiunile lui. La prima vedere, timpul n-ar avea decât o singură dimensiune : lungimea. Lucrurile, aşezându-se unele după altele, adică alcătuind un şir, lungimea timpului ar apărea ca singura lui dimensiune posibilă. La o mai aproape vedere, timpul are însă şi el volum, adică grosime. Căci lumea existând toată deodată, ca o cuprindere de multe lucruri date în acelaşi timp, toate lucrurile îşi au şirurile lor de întâmplări succesive specifice. Firea, în totalitate, desfăşurată în timp, nu mai poate fi deci, cum s-a arătat şi de alţii, un singur şir, ci o colecţie de şiruri, care împreună constituie un şir global deşiruri parţiale.(...) Dacă toate lucrurile trec, şi dacă fiecare lucru are şirul lui de prefaceri, adică dacă există în lume desfăşurări paralele sau care se întrepătrund, noi putem prinde nu numai firul unei singure petreceri, ci putem apuca de capătul mai multor asemenea fire, care se deşiră în aceeaşi direcţie şi le putem lega între ele. Astfel, devine posibil „gromovnicul“, adică tâlcuirea „semnelor vremii“, nu numai a ploii şi a viscolului, ori a vieţii, dar şi a vremilor mai mari: a războaielor, a evurilor. Ceea ce domina toată această concepţie a lumii româneşti e, cum vedem, sentimentul unei vaste solidarităţi universale. [20]În ciuda demonstraţiei lui Vulcănescu cu privire la predilecţia românilor de a intercepta semnele naturii, Cioran considera că „România este o ţară fără profeţi, adică o ţară în care nimeni n-a trăit realităţi viitoare ca prezente efective, ca actualităţi vii şi imediate, în care nimeni n-a vibrat de obsesia unei meniri. Şi ar trebui ca în aces gând solemn să jurăm a fi altfel, să ardem într-un fanatism orb, să ne înflăcărăm într-o altă viziune şi în noi gândul unei alte Românii să fie singurul nostru gând”[21]

Viaţa şi moarte la români

„Nu există ruptura existenţială, prăpastie, pentru romîn, între lumea de aici şi lumea de dincolo, între vremea de acum şi veşnicie, ci numai vamă, adică poarta de trecere. Deosebirea acută dintre prezenţa existenţială a individului concret, supus pierii, care ştie că va muri şi se teme de aceasta, spaima lui constituind adevăratul indice existenţial, şi existenţa impersonală a lumii, în care totul se face şi se desface, este înlocuită la noi într-un sens, printr-o deosebire între două lumi: lumea de aici şi lumea de dincolo. (...)

Lumea „de aici” nu e, totuşi, o lume de „prezenţe” în sensul metafizicii actualiste. Ea cuprinde lucrurile care „au fost”, dar „nu mai sunt”. Ca şi lucrurile care „pot fi”, dar nu sunt încă”. Acestea întind sfera lumii de aici către praguri care pentru „logică occidentală” par absurde; căci, pentru ea, ce nu mai e, nu poate fi nicăieri, deoarece „a fi” înseamnă „a avea loc”. La fel, lucrurile ce „pot fi” nu sunt pentru ea, pentru că posibilitatea e, la ea, amestec de fiinţa şi de nefiinţa”.[22]Cioran parcă ar dori cu tot dinadinsul să dovedească că dimensiunea existenţei sale nu este cea românească: „Moartea nu este ceva în afară, ontologic diferită de viaţă deoarece moartea ca realitate autonomă de viaţă nu există. A trăi fără sentimentul morţii înseamnă a vieţui dulcea inconştientă a omului comun, care se comportă ca şi cum moartea n-ar constitui o prezenţă veşnică şi tulburătoare. Este un dintre iluziile cele mai mari ale omului normal în a crede în definitivatul vieţii şi în a fi dincolo de sentimentul prizonieratului vieţii în moarte” .[23]

Mircea Vulcănescu simte nevoia să atragă atenţia asupra „apariţiei periodice în mediul românesc a unor agenţi care trezesc acest sentiment de gravitate a existenţei, care pun pe om faţă în faţă cu sine şi cu răspunderea lui. Sentimentul acesta acut al istoriei, al prezentului care nu iartă, ci îţi cere să intervii „acum ori niciodată“, sub ameninţarea că altfel pierzi unele posibilităţi pentru totdeauna şi în chip iremediabil nu e, în esenţa lui, un sentiment românesc. El e, cel mult, simptomul unei febre de o clipă, al unui sentiment special că vremea a ajuns la limită, s-a împlinit, ori al unei ispite din afară, care încearcă să scoată din firea lui omul românesc. La această „tulburare de ape“, conştiinţa românească răspunde cu toată inerţia reacţiei sale atenuante şi, mai curând sau mai târziu, apele se întorc în matcă. Omul ieşit de sub vremi îşi reia dialogul întrerupt cu veşnicia”. [24] Fiind cunoscători ai faptului că Cioran afirma: „De am fi rămas consecvenţi fondului nostru, astăzi ar trebui să creăm epopei şi mituri eroice, iar pe Proust să-l aşteptăm câteva secole, pentru a-l citi şi a-l înţelege „organic”. (...) Voinţa, însă, de a avea totul deodată, de a te pune în rând cu lumea, exprima o sete de istorie la un popor care n-a trăit, o dorinţă arzătoare de a-şi umple golurile cu o iuţeală maximă, de a se împlini prin salt”[25], ne întrebam, retoric, care sunt acei „agenţi care trezesc sentimentul de gravitate al existenţei”, pe care-i caracteriza Vulcănescu?

Vulcănescu continuă: „se poate desluşi uşor tot ce pare străin în această ridicare pe primul plan, a optării şi a alternativei : „Croieşte-ţi altă soartă“. Ca şi cum n-ar fi omul sub vremi!”[26]Astfel, el pare a fi de acord cu spusele cronicarului[27]. Cioran dă însă o altă interpretare „vechilor vorbe româneşti”: „Nu este vremea subt om, ci bietul om subt vremi este o catastrofă pentru neam. Şi când te gândeşti ca acesta maximă este un simbol, este cheia destinului nostru! Orice proverb, orice reflecţie populară românească exprimă aceeaşi timiditatea în faţa vieţii, aceeaşi nehotărâre şi resemnare. Va trebui să nu mai fie jignit acest neam laudandu-i-se atât înţelepciunea! Adevărurile izvorâte din resemnare nu sunt un titlu de glorie.”[28]

Vulcănescu mai adaugă o caracteristică poporului român, parcă pentru a arăta şi mai clar „neromânitatea” lui Cioran: lipsa de teamă în faţa morţii: sunt unele popoare, mai ales cele nordice, care trăiesc cu intensitate dramatică grija morţii ca isprăvit absolut, spaima în fata neantului, a nimicirii. Şi sunt şi unii gânditori contemporani care au făcut din acest sentiment rădăcina esenţială şi caracteristica tragică a fiinţei”.[29] Potrivit acestor spuse, putem fi sigur că Cioran a fost departe de o identitate românească, apropiindu-se de cea nordică.

Viziunea lui Noica

După ce am prezentat părerile primilor doi filozofi, adesea contradictorii, să ne îndreptăm atenţia asupra viziunii celui de al treilea, Constantin Noica. El continua demersul lui Mircea Vulcănescu de explorare a sufletului românesc prin analiza aprofundată a unor subtilităţi ale limbii române.

Pentru el, „înţelesul deosebit al fiinţei, la noi, este poate lucrarea înţelesurilor deosebilte ale lui „întru”, care a venit să exprime fiinţa dinăuntru parcă, sugerând că a fi înseamnă „a fi întru ceva”, adică a fi în şi nu pe deplin în ceva, a se odihni, dar a şi năzui, a se închide, dar şi a se deschide”.[30]

În viziunea lui Noica, „limba noastră are un cuvânt deosebit, prepoziţia întru (...) provenită din adverbul latin intro, ce însemna înăuntru, prepoziţia noastră a adus şi sensul de înspre, dând astfel o bună tensiune, care este de esenţa spiritului, de a fi în acelaşi timp în ceva (într-un orizont, într-un sistem) şi de a tinde către acel lucru.

Astfel, prin determinările propriei sale istorii, civilizaţia noastră a fost întru un spaţiu dat”(...) A fost întru spaţiul din jurul Carpaţilor. Prin acest spaţiu au trecut şi alte seminţii; dar au trecut, numai. Noi am rămas în el. Şi am stat aşa de bine întruel, încât unele popoare migratoare au trebuit să se aşeze în jurul lui, iar altele s-au topit în fiinţa noastră. La fel ca într-un spaţiu, civilizaţia noastră a fost întru o limbă, cea latina. (...) Civilizaţia noastră, chiar la treapta spiritului, s-a desfăşurat de-a lungul timpurilor precumpănitorintru ceva: intru natura.”[31]

Precum Vulcănescu, când vorbeşte despre „ispitele romaneşti” într-un sens bun, al căror scop este acela de a defini naţiunea româna, şi Noica atrage atenţia asupra faptului că „s-a spus că civilizaţia noastră este între două lumi. Nu cumva întru două lumi? Suntem între Orientul Apropiat, dar şi Îndepărtat şi între Apus. Niciunul, nicialtul nu au pus pecetea lor pe noi, dar aşa cum mijlocim geografic, nu am putea mijloci şi spiritual? (...) Ceea ce cu siguranţă nu este dat altor comunităţi de astăzi, este deschiderea posibilă întrucele două lumi. Vestul cu Extremul Vest şi Orientul Apropiat cu Extremul Orient, două lumi a căror întâlnire sta să se producă. Nicăieri situaţia „închiderii ce se poate deschide” nu apare cu atât relief istoric: două lumi masive închid, în întâlnirea lor, o comunitate, care în loc să fie strivită de ele, ca la o răscruce, poate să se deschidă către ele şi, mai ales, să le deschidă una către alta.” [32]Rolul acesta de „deschizător” între cele două lumi, trebuie interpretat şi din punctul de vedere al perioadei istorice în care a fost scrisă opera, anii `70, când România, într-adevăr era considerată o „punte de legătură”.

Pentru Noica, rostirea românească pune în joc, în linii mari, următoarele şase situaţii ale fiinţei: „n-a fost să fie”, „era să fie”, „va fiind”, „ar fi să fie”, „este să fie”, „a fost să fie”. Pentru toate aceste situaţii fiinţa însăşi este centrul. Să observăm cum analizează filozoful aceste timpuri verbale:

„N-a fost să fie” – „Nu numai vorbitori obişnuiţi de limba româna, dar şi gânditori în orizontul ei au înţeles greşit, câteodată, pe acest „n-a fost să fie” ca un fel de resemnare a gândului şi a inimii. (...) Ceea ce „n-a fost să fie” a încercat să fie; a bătut la poarta realităţii spre a fi, dar n-a fost. Tentativa de a fi nu poate fi străină de problematica fiinţei şi nu este neant pur. (...) Nu se poate cunoaşte fiinţa sufletească şi spirituală a omului fără de imposibilităţile de care s-a lovit el. Viaţa istorică în sens larg, ca şi destinele particulare, se delimitează şi se modelează potrivit cu pragurile atinse şi de nedepăşit. (...)

Prima situaţie în care poate fi aflată fiinţă este, aşadar, cea de fiinţa neîmplinită.

„Era să fie”- „n-a fost să fie” şi „era să fie” (dar n-a fost) - cu expresia dintâi, ceea ce lipsea era ceva de ordin general. Neîmplinirea pe care o descrie, în schimb, „era să fie” nu ţine de lipsă a ceva de ordin particular, sau am zice de lipsa individualizării. Lucrul său procesul „era să fie” avea toate condiţiile generale de a fi, dar nu a fost, dintr-un motiv ca şi accidental. (...) Ce sunt oare inhibiţiile, la om, decât stări sau procese care „erau să fie”, fără a putea ajunge la împlinire?

„Va fi fiind”exprima fiinţa eventuala.

„Ar fi să fie” - pune în joc şi ceva angajat, şi ceva detaşat, care bate la porţile realităţii. (...) Are toate elementele de a fi, şi ar urma să fie. Poate că este chiar în clipa de faţă, dar nu atât aceasta interesează, ci îndreptăţirea lui de a fi. Sau poate nu este, dar nimic nu îi interzice să fie.

„Este să fie”, adică e rânduit, sortit, dat în mod necesar şi hotărât să fie.

„A fost să fie” - deschiderea se face, deopotrivă, spre trecut şi spre viitor.

Au fost descrise fiinţa neîmplinită, exprimată în limba noastră prin „n-a fost să fie“;fiinţa suspendată, prin „era să fie“ ;fiinţa eventuală, cu „vă fi fiind“ ;fiinţa posibilă, cu „ar fi să fie“ ;fiinţa intrării în fiinţă, cu „este să fie“ ; fiinţa săvârşită, consumată, împlinită, cu „a fost să fie“. [33]

Astfel, Noica constata în limba noastră, o experienţă spirituală cu privire la fiinţa. Acest lucru, cu siguranţă nu a fost simţit şi de Emil Cioran, care a ales să scrie în limba franceză.

Ceea ce am încercat să realizez în acest eseu a fost să-l fac pe cititor să „nege”. Însă, nu în stilul clasic, ci în cel propriu Dimensiunii româneşti a existenţei, conform căreia „opoziţia românului nu desfiinţează ceea ce neagă, ci creează, alături de ce tăgăduieşte, o realitate care îmbogăţeşte, în loc să pustiască”. [34]Astfel, prezentând trei opinii cu privire la identitatea românească, i-am dat posibilitatea să nu fie de acord cu una dintre ele, şi să le prefere pe celelalte două, sau să nu fie de acord cu niciuna, şi, negându-le să propună alte perspective.
No tears to cry No feelings left This species has amused itself to death
User avatar
orangetm
Posts: 4171
Joined: Mon Oct 01, 2012 10:01 pm

Re: Istoria acestui pamant

Post by orangetm »

Vasile Lovinescu - Dacia Hiperboreeana

http://www.scribd.com/doc/54121307/Vasi ... erboreeana

Pentru nenea @pffv!
Pagina 32 iti este dedicata! :D
Image
comparare.rca/campion24broker/emitere.electronica
User avatar
Pffv
Posts: 4073
Joined: Mon Oct 01, 2012 9:43 pm
Location: Timisoara

Re: Istoria acestui pamant

Post by Pffv »

orangetm wrote:Vasile Lovinescu - Dacia Hiperboreeana

http://www.scribd.com/doc/54121307/Vasi ... erboreeana

Pentru nenea @pffv!
Pagina 32 iti este dedicata! :D
Te las io marti pe mana lui Ivanhoe ! Nu o sa misc nici un deget ...daca vin =)) !
Last edited by Pffv on Wed Nov 28, 2012 5:33 pm, edited 1 time in total.
User avatar
Pffv
Posts: 4073
Joined: Mon Oct 01, 2012 9:43 pm
Location: Timisoara

Re: Istoria acestui pamant

Post by Pffv »

Nu imi place cine este tata ...personajului . Bine ca nu scrie si Marean !
Post Reply