Meciul de diseară
Dopingul e acolo pentru că e nevoie de el
Dacă mai e loc de discutat serios despre sport în prezența FIFA și CIO, atunci sînt de spus două lucruri.
Nu mai există recorduri credibile. Și: nici nu vor mai exista. Sîntem în fața adevărurilor pe care toată lumea care se ocupă serios de sport le cunoaște prea bine, dar nu îndrăznește sau nu vrea să le rostească. Acum, după orgia globală regizată de Blatter, putem vorbi pe șleau.
Ei bine, sînt convins că Usain Bolt e pe droguri. N-am nici o îndoială că Rafael Nadal e pe droguri. La fel, Barcelona, cu finalurile ei de meci accelerate. Nu cred că ciclismul poate face în continuare legendă fără seringi. La fel canotajul, halterele și orice aleargă prea repede sau prea mult pe o pistă de atletism. Nu avem probe? Nu avem. Ei și?
Ciclul cu care ne-am obişnuit spune așa: mai întîi, vine superperformanța. Pe urmă, zeificarea. După cinci, zece, cincisprezece ani vine din urmă, gîfîind, adevărul. Mai devreme sau mai tîrziu, toate numele de mai sus și încă multe altele vor fi demascate retroactiv. A scrie, azi, lista supercampionilor e totuna cu a scrie la nesfîrșit numele lui Lance Armstrong.
Ce nu înteleg atîția și atîția oameni de tribună și sofa în fața tv e că dopingul e parte integrantă a superperformanței. Dopingul e acolo pentru că e nevoie de el. Cine vrea recorduri mondiale și multipli medaliați cu frecvență săptămînală îi va avea, dar pentru asta e nevoie de dopaj. Sportul a fost cîndva altceva. Dar asta a trecut. Sau a mai rămas pe stadioane uitate de lume și în Cupa Angliei.
De cînd a devenit generator de vise, sportul a fost silit să fete tot mai intens. Fabrica de vise nu poate funcționa decît în vecinătatea fabricii de seringi, sînge și substanțe antidetectare. E scandalos? O fi.
N-ar fi mai util să ne facem serioși? E greu, desigur, pentru că dependența de fantasme eroice e cumplită. Nimic nu e mai plăcut și nimic nu înlocuiește mai bine neplăcuta lume reală decît ecranul care ne spune că nimic nu e imposibil și că nu există limite. Ba există limite și asta face sportul și sportivii mari.
De acolo grimasele de martir ale lui Zatopek în teniși, dar cu venele intacte. Asta n-a înțeles Florence Griffith Joyner, într-o viață scurtată la 39 de ani. Sîntem într-o situație ușor ridicolă: aplaudăm azi recordurile pe care le vom huli mîine. Dar pînă mîine mai e destul și, oricum, avem de văzut meciul de diseară.
Traian Ungureanu
http://blogsport.gsp.ro/ungureanu/2015/ ... e-diseara/
